"Spectacolul „Exil” al Alexandrei Badea pe scena Sălii „Ion Caramitru” a Naționalului bucureștean e o întâlnire tulburătoare cu noi înșine. Cu românul din fiecare dintre noi, fugit din fabrică mai devreme sau mai târziu către promisiuni din proximitate ori de hăt!-departe pe care ni le-am făcut sau care ne-au fost făcute. De câteva generații, legate abil în pânza de păianjen pe care istoria a țesut-o în jurul lor, în care s-a mai prins, fără drept de apel, de data asta la vedere, încă o familie. Să nu carecumva să scape înainte ca mătura cotidianului să reușească s-o adune pe fărașul uitării din cotloanele mai puțin umblate pe unde a cătat să se ascundă de celelalte, ori doar s-a aciuat dinadins să se adăpostească puțin de intemperiile propriilor vinovății, înainte să i se tipărească pașaportul către niciunde."

Luciana Antofi, Blog - Fuga în Tăcere din noi înșine: „Exil” pe scena Mare a Naționalului   

"Necesară și intenționat dramatică, dezbaterea din spectacolul Alexandrei Badea reușește totuși să provoace, să contrarieze și să lase în urmă multe întrebări, antrenând spectatorii încă de la începutul spectacolului într-un joc interactiv.

Și dacă Exil lasă, în cele din urmă, în sufletele noastre o dâră adâncă de emoții e pentru că regizoarea a adunat în jurul ei o echipă admirabilă de actori care face față dificilei sarcini de a juca personaje cu biografii eliptice și replici dispersate, în regim de cinema, devenind convingători și impunând siluete de reținut.

Pe scena imensă aproape pustie a Teatrului Națio­nal, spectacolul Exil al Alexandrei Badea trăiește într-un spațiu amenajat anume parcă, de Cosmin Florea, pentru a sugera ceva din fragmentarul vieților evocate și al societății de azi. O lume lipsită de coerența unui mesaj pentru prezent și cu atât mai puțin pentru viitor, cu spatele la trecutul care rămâne o necunoscută apăsătoare, unde nimeni nu caută posibile linii de continuitate."

Doina Papp, Revista 22 - Exil, reconstituiri psihanalitice   

"Spectacolul Exil este o oglindă dureroasă, care le produce unora dintre spectatori emoția întâlnirii cu ei înșiși, prin conexiunile făcute cu problemele personajelor. Dar poate produce, probabil, și disconfort, fiindcă acuză falsitatea, ipocrizia care a ajuns să le fie unora – în numele supraviețuirii – o a doua natură. Să spui ce vor alții să audă, să nu tulburi apele, să menții cu orice preț “liniștea și pacea”, chiar și atunci când te costă, când te fac să mori înăuntrul tău, să îngropi ce e mai autentic în spiritul tău – sunt alegeri pe care spectacolul le critică explicit.

Ne definim prin contradicție cu ceilalți, ne construim prin riscurile pe care le luăm, prin micile (sau, în cazul unora, marile) acte de curaj asumate, fără de care nu suntem nimic, fără de care putem ajunge să “trecem pe lângă propria viață”, ca unul dintre personajele din Exil.

Ce doare, de altfel, cel mai mult în aceste povești de viață este chiar acest potențial neîmplinit, să vezi oameni care ar fi putut să fie fericiți, împliniți, să ducă o viață adevărată, dar care au avut parte în schimb mai mult de goluri, de absențe ale celor dragi, de handicapuri și blocaje emoționale, neîmplinire și nefericire. Tot acest rezervor de pierdere umană e dureros. Pentru cine s-a întrebat vreodată de ce arată oamenii pe stradă atât de diferit în România față de țările occidentale, de exemplu, aici stă cel puțin o parte din răspuns."

Cristina Modreanu, Scena.ro - Exil la TNB: povestea societății românești văzută prin trei generații