Celălalt Caragiale la Teatrul Național "Ion Luca Caragiale"

Făcând parte din cea mai importantă dinastie a istoriei literare române, Mateiu, fiul nelegitim al lui Ion Luca Caragiale, este autorul unui roman unic în literatura română, a cărui apariție a provocat și încă mai provoacă și azi mari pasiuni. O anchetă realizată la finalul secolului trecut de revista Observator cultural situa romanul Craii de Curtea-Veche pe locul I în topul preferințelor criticilor de azi.

Scriere stranie și unică, aflată la limita dintre proza lirică și cea narativă, neîncadrabilă în vreun gen literar, căreia i s-a pus, pe rând, eticheta de roman gotic, roman baroc, decadent, estetizant, „cea mai puțin pământească dintre lucrările noastre epice” (Perpessicius), Craii de Curtea-Veche a dat naștere, încă de la publicare, unui neîntrerupt cult în rândul „mateinilor”, dintre care cei mai pătimași cunoșteau întregul text pe de rost. 

Romanul zugrăvește nobilimea crepusculară a Bucureștilor, după cum se exprima Șerban Cioculescu, o lume decadentă de aristocrați și scursuri, de erudiți și lichele. Personajele aparțin boemei depravate, cu obiceiuri preluate de la fanarioți, și sunt paradoxale prin comportamentul lor, pentru că viciile extreme sunt combinate cu rafinamentul unei lumi „întoarse pe dos”. Nu e de mirare că în acest mediu corupt, al mahalalelor întunecoase și misterioase, destinul personajelor este fulgerător, ele dispărând „sub pecetea tainei”, la fel de repede cum au apărut.

Cultul lui Mateiu și al Crailor..., departe de a fi constituit doar o plăcere a iubitorilor de literatură și a criticii literare a sfârșitului veacului trecut, rămân constante ale postmodernității secolului XXI. 

Aflat la prima sa colaborare cu Teatrul Național „I.L. Caragiale”, regizorul Dragoș Galgoțiu nu propune un spectacol în numele tatălui (Ion Luca), ci al fiului (Mateiu), de a cărui estetică barocă, sofisticată, plină de ascunzișuri și mistere se simte atras.

Autor al scenariului dramatic, Galgoțiu pune în scenă nu doar o ilustrare a textului, ci o descindere în paradisurile artificiale ale visării, istoriei și amintirii, dar și una în subteranele Bucureștilor, cu moravurile lor de noapte de la începutul veacului al XX-lea. Decorul (Dragoș Galgoțiu) și costumele (Lia Manțoc) sunt concepute ca o meditație asupra trecerii timpului, evocând o lume apusă, un amestec de de splendoare și descompunere. 

Un spectacol ca o povestire în povestire, căci Craii lui Galgoțiu rememorează istorii, iar amintirile lor deformate dau naștere altor istorii subiective, memoria fiind și un act de imaginație, și ocazia de a reinventa.  Un spectacol care, asemenea romanului, aduce pe scenă „viața care se visează” și „viața care se viețuiește”, un ciudat amestec de spiritualitate și materialitate ce conferă un farmec aparte Bucureștiului de la întretăiere de Orient și Occident.

Foto Florin Ghioca