Interviu cu Andrej E. Skubic și Simona Semenič

Cu political correctness nu ajungi nicăieri în încercările grave ale vieții

Premiul Fundației Prešeren pentru romanul Cât anume ești a mea? (Koliko si moja?, Beletrina, 2001), Premiul Kresnik pentru romanul de debut Miere amară (Grenki med, DZS, 1999), Cât anume ești a mea?și M-am întors acasă (Samo pridi domov, Modrijan, 2014), câștigarea concursului Cankarjeva založba, pentru cel mai bun roman contemporan – Popcorn, Cankarjeva založba, 2006), Premiul Župančič pentru Popcorn și Premiul Sovre pentru traducerea lucrării Gertrude Stein: a Reader/ Gertrude Stein: Čitanka și pentru romanul How Late It Was, How Late / Kako Pozno, pozno je bilo / Ce târziu era, ce târziu de James Kelman. Șase roamne, o antologie de povestiri, trei piese, o monografie științifică Chipurile limbii (Obrazi jezika, Beletrina, 2005), nenumărate traduceri… iată în rezumat momentele cheie ale devenirii profesionale ale scriitorului, traducătorului și dramaturgului Andrej E. Skubic.

Premiul Grum pentru piesa 5băieți.si (2009), 24 de ore (2010) și șapte bucătari, patru soldați și trei sofii (2015), spectacole premiate în aproape toate teatrele slovene, spectacole aplaudate în străinătate, proiecte de autor Eu, Victima (2007), 43 de happy-ending-uri (2010), conducerea laboratorului de dramaturgie PreGlej și a numeroase ateliere (internaționale), conducerea Teatrului Glej, activitatea de dramaturg, de producător… iată în rezumat momentele cheie ale devenirii profesionale ale Simonei Semenič, dramaturg, scenarist și actriță.

Noroc, Nosferatu! constituie prima lor colaborare. Participă la ea în – aparent atipice – roluri de dramaturg și regizor.

Andrej, te știm ca pe un scriitor și traducător cu multe premii, ai abordat drama în trei rânduri; Nenumărate zile numărate (Neskončni šteti dnevi, SNG Nova Gorica,2009), Noroc, Nosferatu! (Hura, Nosferatu!, (2007) – care ți-a adus nominalizare la Premiul Grum în 2009 și Pavla deasupra prăpastiei (Pavla nad prepadom, Teatrul Mladinsko, 2014). Care crezi că sunt diferențele esențiale între proză și teatru, și care sunt influențele ce-ți marchează scriitura? E o provocare specială faptul că o piesă e, într-un fel, un „produs pe jumătate necopt”, care are nevoie de un intermediar înainte să ajungă la destinatar?

Andrej: Da, firește, am iubit dintotdeauna teatrul, dar îmi era atât de fabulos de străin încât nu m-am gândit niciodată serios să scriu pentru teatru. Proza, stând la computer în intimitatea unei odăi mi-a fost mult mai aproape decât să socializez cu actori, regizori, scenariști, scenografi… Dar evenimentele petrecute la montarea spectacolului Fužinski Blues, la SNG Drama Ljubljana (2005) la inițiativa lui Janez Pipan, m-a emoționat într-atât încât am dorit să scriu un text care era în întregime al meu. Foarte banal: uite, scriu în roman o scenă fantezistă despre niște lesbiene, după care SNG Drama distribuie două actrițe fantastice, Aleksandra Balmazović și Saša Mihelčič pentru a o interpreta… Nici mai mult nici mai puțin! Dar în mod sigur pot să scriu ceva mai bun! Așa că n-am avut încotro, am continuat. Nenumărate zile numărate / Neskončni šteti dnevi a fost după aceea adaptarea unei schițe. Da, să lași produsul „pe jumătate necopt” să se ducă pe la alții în care ai încredere, e o anumită provocare , dar, până acum, mulțumesc lui Dumnezeu, a fost bine întotdeauna… Mai ales montarea piesei Pavla deasupra prăpastiei m-a șocat – în bine, vreau să spun – aveam sentimentul că nici nu e textul meu, că priveam ceva cu totul nou. Abia când am făcut subtitrarea în engleză mi-am dat seama că nu schimbaseră nimic, doar că tăiaseră sub un sfert din text… contribuția întregii echipe a fost atât de mare încât spectacolul depășise cu mult textul. Asta înseamnă pentru mine plăcerea de a scrie teatru.

Simona, te cunoaștem ca pe un dramaturg de succes, cu multe premii, și totuși ai în palmares și un număr de spectacole pe care le-ai semnat Polna pest praznih rok / Un mănunchi de mâini goale, 2001; Solo brez talona / Singur fără talon, 2003; She said / Ea a spus, 2005; Iz principa / Out, 2009; Kdo je naslednji / Cine urmează?, 2011,…) și, de asemenea, multe în care ai și jucat (Jaz, žrtev / Eu, victima); Drugič / A doua oară), te vedem rar în postura de regizor. Cum s-a ajuns la această colaborare? Ce te-a atras?

Simona: Am fost rugată adesea să-mi regizez propriile texte, dar cumva n-am dorit să mă pun în postura de a mă juca pe mine însămi. Deoarece cunosc cum se lucrează în teatru, mi-ar fi teamă când nu mi-aș putea apăra sau justifica ce am scris în fața actorilor și când nesiguranța Simonei, dramaturgul, devine o datorie mai mult decât un dar.

Participarea mea la Noroc, Nosferatu! a început cu un email. Andrej mi-a scris întrebându-mă dacă m-ar interesa să regizez textul lui, și prima mea reacție a fost no, nu, nu, în nici un caz… apoi am stat și m-am gândit mai bine și am spus: de ce nu? Ceea ce m-a atras în mod special la proiect vine firește din propria mea experiență cu epilepsia și provocarea de a mă ocupa de acest subiect din perspectiva altcuiva. Viața lui Andrej este marcată de această boală în alt chip decât mine – fiica lui are sindromul Dravet, o formă de epilepsie mult mai gravă decât am eu. Și cu cât mă gândeam mai mult, cu mai multă nerăbdare așteptam posibilitatea unei viziuni alternative…

Andrej, Noroc Nosferatu! este o piesă acut personală. Ne poți spune ceva despre geneza textului? Ce te-a făcut să alegi forma dramatică în detrimentul unui roman?

Andrej: Toate poveștile scrise, la urma urmelor, sunt întrucâtva personale. Punctul tău de plecare este o experiență, o situație sau chiar un eveniment care te-a marcat profund și cu care vrei să faci pace. Te dezvălui pe tine însuți întotdeauna. Desigur, experiența cu o fiică ce, dezvoltându-se normal în primele șase luni, a trecut apoi prin primele crize epileptice și a fost curând diagnosticată cu sindromul a cărei prognoză înseși implica deteriorarea cognitivă, lipsa de răspuns la terapie, posibilitatea psihozei și un grad destul de mare de mortalitate, a fost experiența cea mai puternică din viața mea. Comparată cu ceva de genul acesta, orice altceva pălește în mintea ta, toate traumele din iubire, scandalurile sociale sau injustiția de orice fel. Asta te lovește drept în inimă, nu ai decât să o suporți. Soția mea și eu am stat atunci și ne-am gândit o zi întreagă, încetul cu încetul. Dar e extrem de greu să o spui în cuvinte; m-am abținut să scriu altora despre asta. Am încercat s-o fac pentru prima oară în perioada în care boala fiicei mele continua cu o fază dezastruoasă, în povestirea „Este OK” (Nič hudega ni, Balamucul, 2006) Kajetan Kovič a scris odată: „când doare, nu-i nici iamb și nici troheu”; am scris povestea aceea pe când încă o trăiam zi de zi, pe când încă durea. Fiica mea a avut noroc, după câțiva ani dificili a trecut destul de bine de faza asta bolii. În cele din urmă, am găsit o combinație de medicamente destul de reușită, astfel încât sentimentul zilnic de pericol iminent s-a atenuat, deși rămâneau alte probleme. Poate că atunci a sosit timpul pentru „un iamb și un troheu”. Am vrut să scriu un text despre acele sentimente, despre cum cauți strategii de supraviețuire în vremuri extrem de stresante. Soția mea și eu am făcut față în chipuri diferite, totuși întrucâtva similare, eram deci o echipă bine sudată. Sigur, au fost conflicte – unele sunt prezentate în text într-un mod ușor caricatural – dar am găsit un punct de vedere comun într-un anume fel de strategie bazată pe umorul negru, și pe auto-ironia care ne-a ajutat să ne păstrăm mintea întreagă. Slavă Domnului că doi oameni atât de asemănători, dar și complementar diferiți, s-au găsit unul pe celălalt! Conflictul, totuși, a fost hotărât unul dramatic, nu romanesc. Aveam nevoie de imaginea unei rupturi, a imposibilității de a găsi o soluție; într-un roman nu aș putea evita reflecțiile minuțioase, descrierile pe care eu de fapt nu sunt capabil să le compun în mod credibil. Nici măcar nu știu dacă voiam să le citesc. Această dispoziție poate fi doar arătată, interpretată. Despre toate celelalte, spectatorul trebuie să mediteze singur.

Simona, ai vorbit despre boala ta în textul Eu, victima și în continuarea A doua oară. Criticul Blaž Lukan numește această abordare o verbalizare a unui subiect, și în ambele cazuri, textul este conceput ca o adresare către public, sau cititor, în comparație cu forma clasic dramatică a lui Andrej, o procedură cam radicală.

Simona: Andrej folosește o formă dramatică ce nu mi-este foarte apropiată. Totuși, ceea ce m-a atras pe loc la Noroc, Nosferatu! este franchețea lui și faptul că s-a destăinuit pe sine și familia lui într-un mod atât de direct și că a vorbit foarte deschis despre viața lor cotidiană. Și găsesc admirabilă această franchețe și mă simt foarte atașată de ea. De aceea simt că e atât de important ca textul să fie montat. Cu toate că mă tem că spectacolul nostru sau interpretarea noastră a textului lui Andrej nu este exact ceea ce și-ar fi putut închipui sau ar fi putut dori el…

Noroc, Nosferatu! desfășoară dualitatea existentă în titlu în două povești paralele și care se întrepătrund; cadrul îl prezintă pe Aleš, un scriitor, care în ceea ce scrie tratează moartea unei fiice cu sindromul Dravet, în timp al doilea plan narativ constă în imagini ale vieții zilnice ale unei familii având un copil cu nevoi speciale. Pe ce anume te-ai concentrat mai întâi?

Andrej: Nu am vrut să scriu povestea unei familii ce are un copil cu sindrom epileptic malign; este o poveste pe care, oricum, o trăiesc încă, deși este mai liniștită decât în urmă cu șase ani. Am vrut să scriu o poveste despre moartea care distruge familia și despre cum se trece prin așa ceva, sau nu.

Simona, ce segment cheie ai vrut să subliniezi în spectacol, și de ce?

Simona: Într-unul dintre emailuri pe care le tot schimbam Andrej și eu, el – doar pe jumătate în joacă – a scris că eu nu sunt Vida și că nu ar trebui să mă pun în locul ei. Și în ciuda faptului că mi-e absolut limpede că anamneza medicală a Videi este deosebită de a mea, simt că teama lui a fost motivată. În ciuda faptului că sentimentul de vină al tatălui este tema principală care-l interesa pe Andrej, eu am găsit că e important să pun accentul pe Vida; pe voința ei de a trăi, pe puritatea, pe inocența ei. Și, în același timp, pe vină, firește, care într-o formă sau alta este prezentă în noi toți – ești vinovat fiindcă ești în viață… eu mă simt vinovată fiindcă am epilepsie, fiindcă părinții mei suferă din această cauză, fiindcă fratele meu a fost dărâmat etc. și vina asta este o componentă atât de redundantă în viețile noastre… am epilepsie; asta e, dar nu trebuie să mă simt vinovată că mama e tristă și mama nu trebuie să se simtă vinovată că eu fac o criză. Cum spune Kurt Vonnegut: Asta-i treaba.

Una dintre intervențiile regizorale este muzica, ce intră în spectacol prin intermediul fratelui mai mare al Videi, Luka.

Simona: Consider personajul lui Luka drept unul dintre punctele mai slabe ale piesei, deoarece el dispare, într-un fel, de-a lungul textului: e acolo, și apoi nu e și iar apare, și se topește pentru o clipă… Dramaturgic vorbind, rolul lui părea crucial, fiindcă ele e singurul care o ia așa cum e ea; el chiar o spune în text: Nu e bolnavă, ea e ea! Și într-un fel e frumos că Vida are sindromul Dravet. Apoi e drăguță și se alintă atât de frumos. E specială. Luka învață să cânte la chitară și are o formație împreună cu colegii de clasă numită Noroc, Nosferatu! iar eu, în dorința de a sprijini personajul lui Luka și pentru a avea muzică live în spectacol, am hotărât că ar fi cel mai bine dacă Luka ar fi muzicianul spectacolului nostru, Boštan Narat.

Un alt element important îl constituie două poezii ale fiicei lui Andrej, Lana, care sunt incluse în spectacol.

Simona: Pe lângă cei doi experți în epilepsie și neuropsihologie, Dr. Igor M. Ravnik și Dr. Vali Tretnjak Glavič, i-am mai invitat și pe Andrej și pe soția lui, Clara, și atunci ne-a spus Andrei că Lana scrie poezie și proză. Ni le-a trimis și le-am găsit atât de frumoase, atât de perfect potrivite în conținut și formă încât noi toți – toată echipa – am vrut imediat să le includem în spectacol. Și aproape instinctiv am și găsit locurile unde se potriveau. Pentru mine, la nivel conceptual, a însemnat o consolidare mai accentuată a personajului Videi și dorința mea de a-i sublinia frumusețea, voința ei de a trăi. Da, dacă Aleš și-a găsit în Vida apărătorul, m-am gândit că în acest proces eu trebuia să acționez ca avocat al Videi.

Piesa se deschide cu o serie de întrebări; de la stigmatizarea copiilor, reorganizarea unei familii și lipsa de înțelegere cu care se confruntă din partea familiei lărgite și a societății, critica sistemului de sănătate, etc… Andrej, ai pus sub semnul întrebării „corectitudinea politică” în procesul scrierii? – în timpul repetițiilor am discutat mult despre cum nu voiam să o prezentăm pe Vida doar ca pe un copil bolnav, și că voiam să arătăm familia Petrač în armonie cu replica Natašei: „Suntem normali, trebuie doar să ținem cont de reguli”.

Andrej: Cu siguranță că ne-am perceput întotdeauna fiica drept ca pe un copil bolnav – dar bolnav în sensul unui copil care are nevoie de ajutor, care după toate aparențele nu va fi în stare niciodată să aibă singură grijă de ea . dar în același timp nu am vrut niciodată să-i dăm ei impresia că nu e-n regulă ceva cu ea. La urma urmei, ea nici măcar nu știa de crizele ei; dacă ar ști că în urmă cu câteva clipe mergeam prin parc și apoi brusc s-a trezit într-un spital ca urmare a unui atac de epilepsie, asta era ceva normal pentru ea. Dar asta devenea evident foarte rar. Pentru că merge la o școală pentru copii cu nevoi speciale care au abilități foarte diferite, ia de bun faptul că unii oameni pot face anumite lucruri iar alții nu. Acceptă într-un fel că la vârsta de 14 ani nu știe să socotească decât până la 10, deși frățiorul ei de șapte ani știe, dar ce putem face; încă speră că într-o bună zi va conduce o mașină și va avea copii, ca mama ei, și nu are nici un rost să-i distrugem aceste vise. E normală prin faptul că e fericită și tristă, iubitoare și iubită, că ne certăm cu ea în privința comportamentului așa cum am face-o cu orișicare alt adolescent. În ochii ei, ea e în mod hotărât normală așa cum sunt eu normal în ochii mei. Unora le e rușine de crizele copiilor lor, sau de provocările pe care le ridică dezvoltarea acestora, se închid în ei înșiși… Ieșim adesea în evidență cu fiica noastră, dar soția mea și eu am vrut doar ca aceste situații să fie socotite normale. Dacă președintele țării țipă la un grup de tineri de 18 ani de pe vreo terasă: „ Da, puiule, fă-mi-o așa”, atunci e cu mult mai normal să-i dăm jos chiloții când face o criză în public și să-i administrăm rectal medicamentul care o scoate din criză. De fapt, asta nu-i o comparație bună. Președintelui nu i-a fost administrat nici un medicament… dar oricine are dreptul la o criză. În general, da: cu corectitudinea politică nu ajungi nicăieri în încercările grele ale vieții: rămâi doar cu un sentiment de auto-distanțare, și de ironie. Și chiar și atunci se poate întâmpla ca o parte din familie să fie pe anti-depresive, în timp ce alta, sau amândouă să încerce, uneori, să-și permită să bea o bere, două sau trei… conflictele din piesă sunt parțial bazate pe certurile noastre întâmplătoare reale din acea perioadă, dar cele din piesă sunt cu mult mai distrugătoare decât erau ale noastre, ca să se poată potrivi în conflictul fundamental, care, slavă Domnului, nu a fost conflictul nostru real.

Simona, o ripostă?

Simona: Sunt întrutotul de acord cu Andrej că putem vorbi răspicat despre toate astea! Părinții care-și încuie copiii în casă ca nu cumva alții să fie martori ai crizelor acestora au o mentalitate medievală care trebuie nimicită cu orice chip și prin orice mijloace sau cel puțin adusă la nivelul epocii moderne.

Iar arta este, într-un fel, mijlocul prin care se poate înfăptui acest lucru. Cred că eu ca artist trebuie să fiu în continuu conștientă de funcția sau responsabilitatea mea politică.

Despre sistemul de îngrijire a sănătății: să explic sistemul de îngrijirea sănătății din Republicii Slovenia? Îmi amintesc că – acum mulți, mulți ani – exista un fel de sistem de îngrijire a sănătății. La începutul anilor 1990, a fost o încercare, dar de atunci, în loc să avanseze, doar a dat înapoi. Așa că nu cred că există niciunul. Dar există un sistem birocratic și acesta e unul foarte solid.

Alături de toate provocările pe care i le ridică viața de familie ușor diferită lui Aleš, scriitor, se confruntă și cu provocările unui biet lucrător în domeniul culturii. Andrej, cum îți percepi propria poziție? O vezi ca pe o parte a misiunii tale de a trezi conștiințele? (în cazul lui Noroc, Nosferatu! și în legătură cu chestiuni specifice ca sindromul Dravet?)

Andrej: Nu aș zice „trezirea conștiințelor”, ci „gândirea”. Prin acest text – și prin celelalte texte ale mele – m-am gândit la propriile mele reacții privind diferitele fenomene, întâmplări. Nu am comentat întâmplări – am învățat cum să gândesc despre ele și despre mine însumi. Să gândesc despre ceea ce e normalitatea, ce e compasiunea, ce e responsabilitatea și unde se află limitele pe care le poate suporta un om. Sindromul Dravet poate că e un lucru marginal, poate că, în Slovenia, în jur de zece copii au acest diagnostic; dar să lupți cu un dezastru personal, cu sentimentul vinei, e un lucru universal valabil. Poți prezenta o serie de situații medicale pline de cruzime care în această societate, obsedată de „normalitate”, fascinație, succes financiar, sunt înțelese greșit, ignorate și redundante – putem să numim asta trezirea conștiințelor. Dar un profesor pe care îl respect foarte mult povestea zilele trecute la tv cât de mult îi place să le spună studenților că dintr-un roman bun pot învăța mai mult decât din manualele de drept și criminologie. Cred că asta e ceea ce a vrut să spună: că literatura mai degrabă te poate învăța să gândești decât doar să-ți furnizeze informații, cum face Google. În ceea ce-i privește pe bieții lucrători, toate se leagă: se pare că în ultimii ani avem în sfârșit un guvern care consideră că gândirea înseamnă cheltuieli. Ei înșiși nu mai vor să gândească: angajează experți pe câteva sute de mii de euro să-i ajute să dovedească anume cât de multă dreptate au. Asta-i o cheltuială bună. Cultura și educația; nu le vor finanța – e o cheltuială care nu întărește puterea. Mai mult încă – ideea că oamenii ar trebui să gândească e plictisitoare; oamenii au devenit pur și simplu o pacoste. Chiar și cei mai afurisiți comuniști au fost întotdeauna cel puțin interesați de ceea ce scriu autorii, chiar și cei mai critici dintre ei. Stalin personal l-a sunat pe Pasternak să afle ce credea acesta despre arestarea lui Mandelstam. Cu toate că Pasternak nu a avut deloc voie să publice, Stalin s-a asigurat ca acesta să aibă mijloace de supraviețuire. Azi nu mai avem nevoie de așa ceva, fiindcă noul model iPad cu o grafică de zece ori mai bună pentru jocuri întrece orice închipuire. Poate că ar trebui să scriu o piesă care să fie mai atractivă decât Angry Birds și poate că îi voi convinge pe membrii elitei noastre. La Sfântu’-așteaptă. Dar dacă cineva încearcă măcar un pic mai mult să cerceteze problema, voi fi fericit. În ciuda faptului că acest text a presupus onorariul cel mai mic dintre toate. Ce putem face, sunt vremuri în care îi plătim mai degrabă pe bancheri să gândească iar nu pe oamenii vii.

Simona: Tot ce pot spune este: contrasemnez tot ceea ce a spus Andrej, și, dac-ar fi să adaug, lucrurile merg chiar mai rău, cu adevărat.

Interviu de Simona Hamer