Meniu

Conferințe

Conferințele TNB pe DVD

20 Iunie 2020
Bilete

25 de lei

101. Dialog cu Mihai Șora 18 Iunie 2020
Vizionează online  Prima conferință a Teatrului Național în 2018 va avea loc pe 21 ianuarie, de la ora 11.00, la Sala Studio și va fi susținută de filosoful și eseistul Mihai Șora. Conferința se va intitula: 101. Dialog cu Mihai Șora. Despre conferință De-a lungul timpului, dl. Șora a mai susținut două conferințe la TNB, dar de data aceasta, la incredibila vârstă de 101 ani, a optat pentru o întâlnire inedită cu publicul Naționalului bucureștean. Conferința va începe cu proiecția, în premieră, a unui film, un portret-documentar cu o durată de 45 minute, urmată de un dialog cu publicul. Ființa Mihai Șora este una profund (și autentic) dialogală, lucru atât de rar întâlnit în cultura noastră. Or, un film (în care Mihai Șora este personajul principal, firește) are tocmai acest rost: de a introduce publicul pe teritoriul atât de complex, de neobișnuit și atipic al acestui filosof tăcut, pătrunzător, smerit, pe care numai după ani, zile, ore întregi de vecinătate răbdătoare și atentă începi să-l cunoști… Și poți – într-o oarecare măsură – să-l „împărtășești“ și altora, acelor oameni care nu au timpul, prilejul ori privilegiul de a-i fi mereu în preajmă. Despre Mihai Șora Născut la 7 noiembrie 1916, în Ianova, județul Timiș, Mihai Șora este filosof și eseist. Din 2012, este membru de onoare al Academiei Române. După studii liceale la Timișoara, va studia filosofia la Universitatea din București (1934 - 1938). I-a avut ca profesori, printre alții, pe Nae Ionescu și Mircea Vulcănescu, iar la seminar l-a avut ca asistent, timp de trei ani, pe Mircea Eliade. Bursier al Guvernului Franței, a ajuns în ianuarie 1939 la Paris pentru a realiza, sub conducerea lui Jean Laporte, o teză despre La notion de la grâce chez Pascal / Noțiunea de har în opera lui Blaise Pascal. Amenințarea înaintării vertiginoase a Wehrmachtului l-a făcut să părăsească Parisul în iunie 1940 și, după lungi peregrinări, s-a stabilit la Grenoble (1940 - 1945), întrucât acolo oficia Jacques Chevalier, un „pascalizant înrăit”, conform propriilor cuvinteÎn această perioadă, concepe prima sa carte, Du dialogue intérieur, un eseu de antropologie metafizică, publicat ceva mai târziu, în 1947, la Editura Gallimard. În anii războiului participă la rezistența franceză antifascistă, iar după aceea devine cercetător la Centre National de la Recherche Scientifique, Paris, între 1945 și 1948. Neînțelegând adevărata dimensiune tragică a ocupării de facto a României de către Uniunea Sovietică, revine în țară în toamna anului 1948, cu intenția de a se reîntoarce în Franța, dar era mult prea târziu. Granițele fuseseră deja închise și odată cu acestea și deschiderea României spre vest pentru aproape 20 de ani. Totuși, din cauza tinereții sale și a apolitismului său evident și declarat, nu este împiedicat să presteze munci intelectuale. A lucrat ca referent de specialitate la Ministerul de Externe (1948 - 1951), apoi ca șef de secție la Editura pentru limbi străine (între 1951 și 1954) și redactor-șef la Editura de Stat pentru Literatură și Artă (1954 - 1969), unde are meritul remarcabil editorial de a fi fost fondatorul noii serii Biblioteca Pentru Toți. Mihai Șora este membru fondator al Grupului de Dialog Social, al Alianței Civice și al Societății Române de Fenomenologie. A tradus din Jean-Jacques Rousseau (Visările unui hoinar singuratic), Jean-Paul Sartre (Cu ușile închise), Benjamin Fondane. A obținut Premiul Uniunii Scriitorilor pentru Sarea pământului (1978) și pentru Firul ierbii (1998). După decembrie 1989, a fost Ministru al Învățământului în primul guvern democratic provizoriu, condus de Petre Roman, și singurul ministru care și-a dat demisia din guvern, ca protest în urma mineriadelor din 13-15 iunie 1990, refuzând, ulterior, să mai ocupe vreo funcție în aparatul de Stat. În 2016 i s-a conferit Ordinul național „Steaua României” în grad de Cavaler. Opera: Du dialogue intérieur, 1947, Paris, Editions Gallimard; trad. rom. Despre dialogul interior. Fragment dintr-o Antropologie Metafizică, Humanitas, 1995; 2006; Sarea pământului, Editura Cartea Românească, 1978; Humanitas, 2006; A fi, a face, a avea, Editura Cartea Românească, 1985; Humanitas, 2006; eu & tu & el & ea sau dialogul generalizat, Editura Cartea Românească, 1990; Humanitas, 2007; Firul ierbii, 1998; Câteva crochiuri și evocări, 2000; Mai avem un viitor? România la început de mileniu, interviuri, Polirom, 2001; Locuri comune, Universalia, 2004; Clipa și timpul, Paralela 45, 2005
Citește mai mult >
Matei Vișniec: Festivalul de la Avignon - capitala mondială a teatrului 17 Iunie 2020
Vizionează online  Duminică, 8 ianuarie 2017, de la ora 11.00, la Sala Mică a TNB, va avea loc conferința susținută de Matei Vișniec cu titlul: Festivalul de la Avignon - capitala mondială a teatrului. Despre conferință „Festivalul de la Avignon este cel mai important din Franţa şi unul dintre cele mai mari din lume. Din 1947 încoace, a devenit o veritabilă legendă culturală internaţională, inspirând numeroase alte oraşe. În fiecare lună iulie, în oraşul Papilor de pe malul Ronului se produce un fel de vast pelerinaj cultural, teatrul fiind prima dimensiune a sa, dar nu singura. Acest festival este şi un fenomen social-politic (întrucât se transformă într-un forum de dezbateri), şi unul turistic, şi unul economic, precum şi o veritabilă piaţă de spectacole. Din 1990 încoace, n-am lipsit în niciun an de la Avignon (unde am avut, de asemenea, piese jucate în mod sistematic în secţiunea sa neoficială, OFF). Am fost, oarecum fără să vreau, martorul unei evoluţii, a unei creşteri exponenţiale a festivalului, întrucât astăzi, pe afişele sale, figurează în jur de 40 de spectacole în IN şi peste 1300 în OFF. Aceste festival este o fascinantă aventură culturală şi umană, pusă deseori sub semnul avangardei şi al provocării, care merită povestită.” Matei Vișniec Conferinţa susţinută de Matei Vişniec va fi ilustrată cu imagini din filmul documentar „Matei Vişniec – rege la Avignon”, o producţie TVR Iaşi 2015 realizată de Andreea Știliuc (realizator), Relu Tabără (imagine), Dragoș Brehnescu (montaj). Despre Matei Vișniec Matei Vişniec este poet, dramaturg, romancier, jurnalist, membru al mai multor uniuni de creaţie în România şi în Franţa. Este născut pe 29 ianuarie 1956 în Bucovina, la Rădăuţi, oraş fabulos tăiat în două (cu tot cu cimitir) de o cale ferată care reprezintă pentru autor axa de simetrie a universului. Oraşul este descris pe larg în romanul publicat de Matei Vişniec la Cartea Românească şi intitulat „Cafeneaua Pas-Parol”. Mama, Minodora, a fost educatoare, tatăl, Ioan, a fost funcţionar. A debutat cu poezie în clasa a patra, când a versificat o fabulă de La Fontaine. Ulterior, a descoperit în literatură un spaţiu de libertate şi s-a hrănit cu pagini din Kafka, Dostoievski, Camus, Poe, Hemingway, Oscar Wilde, Nichita Stănescu şi mulţi alţi scriitori nealteraţi de realismul socialist. I-au plăcut foarte mult suprarealiştii, dadaiştii, povestirile fantastice, teatrul absurdului şi al grotescului, poezia onirică şi chiar teatrul realist anglo-saxon, pe scurt, aproape totul, cu excepţia realismului socialist. Studiază la Bucureşti filozofia şi devine foarte activ în sânul generaţiei ‘80, fiind membru fondator al Cenaclului de luni. Crede în rezistenţa culturală şi în capacitatea literaturii de a demola totalitarismul. Crede mai cu seamă că teatrul şi poezia pot denunţa manipularea omului prin „marile idei”, precum şi spălarea creierelor prin discursurile ideologice. Înainte de 1987 se afirmă în România prin poezia sa epurată, lucidă, scrisă cu acid. Începând din 1977, scrie piese de teatru care circulă masiv în mediul literar, dar care sunt interzise pe scenele profesioniste. Proza sa rămâne însă una de sertar, precum romanul „Cafeneaua Pas Parol”, scris în 1982/1983 şi publicat abia după căderea lui Ceauşescu. În septembrie 1987 părăseşte România cu o viză de turist, ajunge în Franţa unde cere azil politic. Începe să scrie în limba franceză, lucrează la BBC între 1988 şi 1999, apoi începe să lucreze pentru Radio France Internationale. Devine cetăţean francez în 1993, dar îşi păstrează şi cetăţenia română. Din 1987, de când trăieşte în Franţa, piesele sale au traversat frontierele şi numele său s-a aflat pe afişe în aproximativ 40 de ţări. Pisele sunt publicate la editurile Actes Sud - Papiers, Lansman, Espace D’un Instant, Non Lieu. Matei Vişniec este însă şi autorul unei proze pe care unii critici o consideră atipică. Un prim roman, „Cafeneaua Pas-Parol”, scris în 1983, n-a văzut lumina tiparului decât după căderea comunismului. „Sindromul de panică în oraşul luminilor” a fost unul dintre cele mai apreciate romane ale anului 2009 și a primit premiul revistei Observator Cultural. Matei Vişniec a mai publicat, în 2010, romanul „Domnul K eliberat”, scris în 1988 în primul an al exilului său parizian, roman pe care a aşteptat mai bine de 20 de ani înainte de a-l încredinţa tiparului. Romanul „Negustorul de începuturi de roman” a fost recompensat în 2014 cu premiul Augustin Frăţilă. A obținut Premiul European acordat în 2009 de Societatea Autorilor şi Compozitorilor Dramatici din Franţa pentru întreaga activitate; Premiul De Literatură Europeană „Jean Monnet”, acordat în 2016 pentru romanul „Negustorul de începuturi de roman” (Editura Jacqueline Chambon Actes Sud). În România i s-a decernat de mai multe ori Premiul Uniunii Scriitorilor pentru Dramaturgie (cel mai recent în 2015), Premiul pentru dramaturgie al Academiei Române, Premiul special UNITER pentru cel mai jucat dramaturg român contemporan (2016). Privire generală în 2016: Piesele lui Matei Vişniec sunt traduse în peste 30 de limbi. Unele dintre piesele sale au fost montate în teatre importante din Europa: Teatrul Rond Point des Champs Elysées la Paris, Teatrul Stary din Cracovia, Teatrul Piccolo din Milano, Teatrul Regal din Stokholm, Teatrul Young Vic din Londra, Teatrul Naţional din Istanbul, Teatrul Maxim Gorki din Berlin, Teatro Stabile din Catania (Sicilia). Din 2006, piesele sale sunt montate în ritm de una la fiecare doi ani de Teatrul Kaze din Tokyo. Numeroase spectacole cu piesele sale au fost realizate în Brazilia după ce editura É Realizações de la São Paulo a început în 2010 să-i publice masiv piesele (în jur de 20 la această oră). După căderea comunismului, în 1989, Matei Vişniec devine unul dintre autorii cei mai jucaţi în România, cu spectacole create pe toate scenele naţionale (Bucureşti, Iaşi, Cluj, Craiova, Timişoara), precum şi în alte numeroase oraşe. Numeroase piese radiofonice realizate de Teatrul Naţional Radiofonic. Apariţii editoriale recente în Româna: - la Editura Cartea Românească: Păianjenul în rană (teatru), 2007; Groapa din tavan (teatru), 2007; Omul pubelă. Femeia ca un camp de luptă (teatru), 2007; Cafenaua Pas - Parol (roman), 2008; Sindromul de panică în orașul luminilor (roman), 2009; Domnul K. eliberat (roman), 2010; Dezordinea preventivă (roman), 2011; La masa cu Marx (poezie), 2011; Cabaretul cuvintelor (teatru), 2012; Negustorul de începuturi de roman (roman), 2013; Omul din care a fost extras răul (teatru), 2015; Iubirile de tip pantof, iubirile de tip umbrelă (roman), 2016 - la Editura Paralela 45: Orașul cu un singur locuitor (antologie de poezie), 2005; Mansardă la Paris cu vedere spre moarte (teatru), 2005; Omul cu o singură aripă (teatru), 2006; Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal (teatru), 2007; Imaginează-ți că ești Dumnezeu (teatru), 2008; Occident Express & Despre senzația de elasticitate când pășim peste cadavre (teatru), 2009; Omul din cerc (antologie de teatru scurt), 2010 - la Editura Humanitas: Mașinăria Cehov & Despre fragilitatea pescărușilor împăiați (teatru), 2008; Scrisori de dragoste către o prințesă chineză (proză poetică), 2011; Procesul comunismului prin teatru (teatru), 2012; Trilogia balcanică & Migraaaanți (teatru), 2016 Foto Cato Leim 
Citește mai mult >
Ion Caramitru: Limitele așteptării 16 Iunie 2020
Vizionează online  Expozeul are la bază conferința susținută în 1992 în Camera Comunelor din Londra și a fost gândit pentru a exprima respectul și recunoștința familiilor celor căzuți în Revoluție și revoluționarilor. Conferința păstrează structura celei de la începutul deceniului trecut, însă este actualizată, raportată la ziua de astăzi și subliniind ideea că nimic nu s-a schimbat de atunci și până acum. “Daca stau să mă uit și să îmi reamintesc existența mea de când am deschis ochii asupra vieții, mai logic, mai concret – am fost într-o veșnică așteptare. Așteptam ceva care, de cele mai multe ori nu se împlinea, sau se împlinea cu lipsuri, sau ducea spre un orizont de așteptări din ce în ce mai dramatice. Am așteptat când aveam 7 ani – două zile ca sora mea să se întoarcă dintr-o cercetare milițienească, am așteptat două luni să se întoarcă mama mea, după ce a fost arestată împreună cu tata, și am așteptat doi ani, prima oară, dupa ce s-a întors din prima recluziune. Și iarăși am așteptat ca viața mea să se schimbe, ca lucrurile să se îndrepte, evident, ca lumea să capete un contur mai semnificativ, mai viu, cerul să fie nu plumburiu, ci albastru…”. Ion Caramitru  
Citește mai mult >
Ilina Gregori: Când a fost secolul al XIX-lea? Eminescu şi modernitatea 15 Iunie 2020
Vizionează online   Duminică, 14 iunie, ora 11.oo, la Sala Atelier, vă invităm la conferinţa Când a fost secolul al XIX-lea? Eminescu şi modernitatea, susţinută de doamna Ilina Gregori.„Ce aşteaptă bunul Dumnezeu de la cel ce nu şi-a trăit viaţa din cauza împrejurărilor care i-au înjosit-o şi sacrificat-o?"Cu această întrebare - retorică, de fapt - justifica nu de mult Alexandru Dragomir, filozoful excepţional, dar fără operă, bilanţul tragic al vieţii sale. Constrâns de împrejurări, decisese să saboteze prin solitudine şi tăcere cultura română care „se făcea" în jurul său - atât de falsă şi de rău întemeiată, încât orice participare la activităţile care-o menţineau în funcţiune, constituia în ochii filozofului o vină de neiertat.Dar „ce aşteaptă bunul Dumnezeu" de la un ins genial, care nu a trăit decât treizeci şi nouă de ani, din care ultimii şase nici nu pot fi cântăriţi cu unităţile de măsură potrivite vieţii omeneşti normale? În cazul lui Eminescu, aşadar, Dumnezeu ar trebui să se mulţumească cu puţin - dacă e „bun". Iar dacă asemenea bunătate şi milă nu s-au manifestat până acum nici constant, nici clar în judecata posterităţii, nu trebuie să ne pierdem încrederea în îndurarea cerească, ci doar să cercetăm mai atent de unde provin de fapt acele aşteptări pe care le ştim cu toţii - maximale sau de-a dreptul nemăsurate, dacă nu chiar absurde - care s-au impus mereu şi mereu în receptarea lui Eminescu. Cum de uităm cu atâta uşurinţă împrejurările care i-au deformat viaţa, boala care i-a „înjosit-o" şi abreviat-o brutal?Dacă acel „Dumnezeu al culturii" de care vorbea C. Noica, nu este o simplă figură de stil, lui i s-ar putea atribui o asemenea aşteptare exorbitantă: Eminescu - insul genial, „omul deplin", modelul moral şi intelectual, „Sufletul" naţiunii, „conştiinţa [ei] mai bună".  Dar şi Cioran judecă de sus, din cer, când este vorba de Eminescu. Chiar în anii maturităţii, cu toată luciditatea dobândită în exil, ba chiar căutând provocarea, ofensa, blasfemia, Cioran continuă să creadă că Eminescu a salvat neamul românesc, lipsit până la el de orice merite politice sau culturale, un neam „nevertebrat", fără destin etc. În tinereţe, cum ştim, Cioran pretinsese că Providenţa aşteptase mai mult de la alesul ei: ca Mesia, Eminescu trebuia să proiecteze virtuţile şi triumful naţiei sale în viitorul proxim. Or, Eminescu a rămas un profet al trecutului, reclama Cioran, un eşec aevea al proiectului de „transfigurare" modernă a României.Decepţia tînărului Cioran, ca şi imputaţiile unui Eugen Lovinescu, de pildă, - pentru a nu aminti decât două momente dintr-o bogată tradiţie critică - privesc în esenţă deficitul eminescian în raport cu modernitatea. Dar mai putem accepta astăzi o asemenea apologie a modernităţii? Câtă legitimitate mai poseda această religie seculară în perioada interbelică? Dar ce însemna a fi modern în a doua jumătate a secolului al XIX-lea? Cum era concepută modernitatea la Iaşi? Dar la Viena sau Berlin? Care dintre aceste medii contemporane, interconectate şi totuşi asincrone au influenţat în mod decisiv relaţia lui Eminescu - teoretică, estetică, existenţial-afectivă - cu modernitatea? Propunem câteva subiecte de reflexie în această direcţie, suscitate de etapa berlineză a biografiei poetului. Despre Ilina Gregori: Absolventă a Universităţii din Bucureşti, Facultatea de Limba şi Literatura Română.Debutează cu articole de critică literară încă din anii studenţiei.Prezentă între 1966-1969 în presa literară, mai ales în revista Luceafărul, cu numeroase cronici literare, semnate Ilina Grigorovici.Îşi continuă studiile (filozofie, romanistică, literatură comparată) în R.F. Germană, unde se stabileşte la începutul anului 1970.Sub îndrumarea profesorului Walter Biemel, îşi dă doctoratul la Aachen (încheiat în 1977), cu o teză despre Maurice Merleau-Ponty şi fenomenologia limbii (lucrare publicată sub titlul Merleau-Pontys Phänomenologie der Sprache, în 1977, la Heidelberg, ed. Carl Winter).Din 1976 până în 2005 lector la Institutul de Filologie Romanică al Universităţii Libere din Berlinul Occidental.Începând din 1977 a publicat în volume de sinteză şi reviste de specialitate (din Germania, Olanda, Franţa) o serie de studii, provenite adesea din comunicări la congrese, colocvii, simpozioane internaţionale, despre Eminescu, Caragiale (Ion Luca şi Mateiu), scriitorii români din exil, ş.a.A tradus în germană (în colaborare cu Heinz Hermann) Amintirilelui Mircea Eliade (1987, Frankfurt, Suhrkamp).A colaborat cu articole privind literatura română la Enciclopedia Brockhaus şi Lexiconul Kindlers.Volumul Rumänistische Literaturwissenschaft. Fallstudien zum 19. und 20. Jahrhundert(2007, Heidelberg, ed. Winter) conţine o selecţie de 20 de studii în germană şi franceză, consacrate literaturii române moderne.A revenit în viaţa culturală românească după 1980 cu volumul Singura literatură esenţială: Povestirea fantastică. Balzac. Villiers de l'Isle-Adam. Pieyre de Mandiargues(1996, ed. DU Style).Au urmat volumele Studii literare. Eminescu la Berlin. Mircea Eliade: Trei analize(2002, Ed. Fundaţiei Culturale Române, premiul „Titu Maiorescu" al Academiei României) şi Ştim noi cine a fost Eminescu? Fapte, enigme, ipoteze (2008, ed. Art).
Citește mai mult >
Toate Articolele
Browser-ul dumneavoastra nu este de actualitate

Va rugam sa faceti update la unul dintre browserele de mai jos pentru a vizualiza site-ul TNB

Va multumi pentru intelegere! Google ChromeVersiunea 7+ FirefoxVersiunea 4+ Internet ExplorerVersiunea 8+ OperaVersiunea 4+ SafariVersiunea 5+
Sunt de acord

Acest site foloseşte cookies. Navigând în continuare vă exprimaţi acordul asupra folosirii cookie-urilor. Detalii

TNB I. L. Caragiale Logo