Trupa TNB

După propria-i mărturisire, gândul să devină actor i-a venit lui Marcel Anghelescu stând pe o bancă în Cișmigiu, după ce pierduse examenul de impiegat de mișcare. Terminase o școală militară în Craiova natală, dar nu dorea în ruptul capului să urmeze o carieră cazonă. Își dorea altceva... De acolo, din Cișmigiu, se vedeau clădirea și curtea Conservatorului Regal, plină de tineri care urmau să dea examen pentru a fi admiși la cursurile de artă dramatică. Marcel Anghelescu s-a înscris și el, dar a picat. Hotărât totuși să devină actor, s-a înscris la Conservatorul de Artă Dramatică din Chișinău, unde a intrat și pe care l-a absolvit în anul 1933. Încă din timpul facultății, a fost remarcat de Ion Aurel Maican, care în acea perioadă era regizor la Teatrul Național din Chișinău și care i-a permis tânărului student să asiste la repetiții și chiar să facă figurație în unele spectacole. Debutul în teatru și l-a făcut cu un rol de mică însemnătate (un general care se pregătește să meargă la război), în piesa „Thebaida” de Victor Eftimiu. La Chișinău, Marcel Anghelescu a abordat genul muzical comic – gen care l-a și consacrat într-un fel și i-a dat aura de vedetă –, jucând alături de nume celebre ale genului (Elena Zamora, Ion Niculescu Brumă), în spectacole ca „Fata șefului de gară”, operetă de Nicușor Constantinescu și Nicolae Vlădoianu, „Mademoiselle Nitouche” de Henri Meilhac și Albert Millaud sau „Svăpăiata”, operetă de Walter Kollo, toate în regia lui Ion Aurel Maican.

După absolvirea Conservatorului, Marcel Anghelescu a poposit pentru o vreme la Iași, iar când Ion Aurel Maican pleacă la București, vine și el în Capitală, unde este repede remarcat de către regizorul Sică Alexandrescu, cel care urma să-i deschidă drumul spre lumea fabuloasă a personajelor lui Caragiale. Și nu numai.

O vreme, după sosirea în București, Marcel Anghelescu nu a prea avut angajamente. Trebuia să se mulțumească pentru început să-l înlocuiască din când în gând pe Antoniu-Guvidu într-o comedie în care mai jucau Silvia Dumitrescu Timică și Gheorghe Timică.

Consacrarea bucureșteană a lui Marcel Anghelescu este legată tot de regizorul Ion Aurel Maican, care în 1938 pune în scenă la Teatrul „Comedia” piesa lui Alfred Gehry „Mansarda”(Sixième etage), avându-i în distribuție pe Velimir Maximilian, Nora Piacentini, Gheorge Timică, Silvia Dumitrescu, Madeleine Andronescu, Tina Radu, Ion Aurel Manolescu, Mircea Şeptilici, Suzi Iupceanu, Coty Hociung, Decebal Florescu, Alex Brunetti. Total nemulțumit de distribuirea alături de el a unui actor necunoscut, așa cum era la București Marcel Anghelescu la acea vreme, Gheorghe Timică a făcut presiuni asupra lui Maican și a impus pe rol încă doi interpreți. „Jucăm teatru cu toți trăgătorii de cortină!”, ar fi exclamat atunci Timică, marele actor de comedie. Numai că la repetiția generală, regizorul l-a ales pentru premieră pe Marcel Anghelescu. Succesul a fost mare pentru tânărul actor. Unul dintre cei mai temuți critici de teatru din perioada aceea – Dem Teodorescu, numit de actori „Șacalul” – l-a remarcat în spectacol în mod deosebit pe aproape necunoscutul Marcel Anghelescu. Mai mult, într-o cronică dramatică apărută în „Viața românească” (anul XXX, nr. 3, 1938), Mihail Sebastian reține cu entuziasm apariția lui Marcel Anghelescu în „Mansarda”, la Teatrul Comedia, subliniind „simplicitatea și lipsa de cabotinaj a acestui debutant, emoționant fără gesturi, cald fără efecte de voce, simplu fără efort” care „ nu are de învins de-aici încolo decât o singură primejdie, contagiunea teatrului”.

Din acest moment, drumul în teatru se deschide larg pentru Marcel Anghelescu, actorul fiind solicitat să joace pe scenele celor mai importante teatre din Capitală. Îl găsim astfel în distribuțiile spectacolelor de succes de la Teatrul Comedia, unul dintre cele mai frecventate teatre bucureștene, al cărui director și animator a fost Sică Alexandrescu, de la Teatrul din Sărindar, înființat de Maria Filotti și Tudor Mușatescu, de la Teatrul Nostru al Dinei Cocea și al Eugeniei Zaharia, de la Teatrul „Tudor Mușatescu”, de la Teatrul „Alhambra” sau de la Grădina „Forum”. În aceste teatre, timp de un deceniu, de la debutul strălucit din 1938, în „Mansarda” și până în 1948, când teatrele particulare au fost desființate, Marcel Anghelescu a dat viață multor personaje din dramaturgia românească și universală, clasică și modernă, bucurându-se de un succes deosebit la public și, în egală măsură, de aprecierile criticilor.

După ce noul regim politic, instalat după plecarea din țară a Regelui, a desființat teatrele particulare, Marcel Anghelescu a fost angajat la Teatrul Național.

Pe scena Teatrului Național din București, Marcel Anghelescu a debutat în anul 1947, în rolul unui pescar din piesa lui Mihail Davidoglu „Omul din Ceatal”, în care autorul aducea în prim plan – într-o lume dominată de superstiții și misticism – începutul de trezire a conştiinţei de clasă pentru pescarii din Deltă. Piesa era pusă în scenă de Ion Șahighian, cel care, în același an, avea să-l distribuie pe Marcel Anghelescu în piesa lui Evgheni Petrov „Insula păcii”.

Stagiunea 1948-1949 îi prilejuiește lui Marcel Anghelescu apariția în rolul lui Gianino, din drama lui Alexandru Kirițescu „Michelangelo”, cu Gheorghe Storin în rolul titular, alături de Nicolae Bălțățeanu și Elvira Godeanu, dar și în comedia „Paharul cu apă” de Eugène Scribe, într-o distribuție din care făceau parte, printre alții, Nicolae Brancomir, Nina Diaconescu, Marietta Anca și Lia Șahighian.

Începutul stagiunii 1948-1949 îi aduce actorului Marcel Anghelescu primul rol din seria comediilor lui Ion Luca Caragiale, care aveau să fie puse în scenă de Sică Alexandrescu, în cadrul unui ambițios proiect de readucere în repertoriul curent al Naționalului a pieselor marelui dramaturg român. Prima piesă asupra căreia s-a oprit Sică Alexandrescu a fost, firesc, „O scrisoare pierdută”. În direcția de scenă a lui Sică Alexandrescu și în decorurile lui Walter Siegfried, Marcel Anghelescu a dat viață polițaiului Ghiță Pristanda.

„Atunci când mi s-a dat greaua sarcină de a interpreta pe Pristanda din «O scrisoare pierdută» – spunea Marcel Anghelescu, – amenințat să mă înec în suma de considerații ce s-au făcut asupra sa și de interpretări ce i-au fost date de mari înaintași ca Ștefan Iulian, Vasile Toneanu, Iancu Brezeanu, Ion Morțun sau Nicolae Soreanu, am socotit că singurul care mă poate orienta este însuși Caragiale. Ținând seama că la el nici un cuvânt, oricât de straniu sau oricât de banal, nu este folosit la întâmplare, am fost izbit de numele personajului pe care aveam să-l întruchipez, și am aflat că Pristanda nu este altceva decât o horă moldovenească ce înseamnă când pe dreapta, când pe stânga.” (Revista Teatrul, nr.6/1962)

Distribuția montării din 1948 avea mai multe variante. De precizat că în toate celelalte variante ale spectacolului (din 1952, 1956 și 1962, Marcel Anghelescu a fost unicul interpret al lui Pristanda, alături de Alexandru Giugaru în Trahanache și Costache Antoniu în Cetățeanul turmentat. „Scrisoarea pierdută” s-a jucat cu mare succes, în 1950 ajungându-se la cinci sute de reprezentații.

Tot în stagiunea 1948-1949, Marcel Anghelescu este distribuit într-un rol de nu prea mare întindere (servitor la Capulet), în „Romeo și Julieta” de Shakespeare, spectacol pus în scenă de Moni Ghelerter, cu Mihai Popescu și Maria Botta în rolurile principale.

În stagiunea următoare, Sică Alexandrescu continuă punerea în scenă a comediilor lui Caragiale, cu două spectacole într-o singură reprezentație: „O seară la Union” și „O noapte furtunoasă”. În distribuția celei de a doua piese, Marcel Anghelescu este distribuit în rolul lui Nae Ipingescu, jucând alături de Alexandru Giugaru (Jupân Dumitrache), Nicky Atanasiu (Chiriac), Radu Beligan (Rică Venturiano), Silvia Dumitrescu Timică (Veta) și Eugenia Popovici (Zița).

La doar câteva săptămâni de la premiera „Nopții furtunoase”, are loc o nouă premieră la Teatrul Național: „Iarba rea”, una dintre primele piese ale lui Aurel Baranga, scrisă în stilul realist socialist impus în epocă de puterea politică. Marcel Anghelescu face parte din distribuția care „salvează” piesa, alături de Aura Buzescu, Natașa Alexandra, Gheorghe Timică, Radu Beligan ori Marietta Deculescu.

La începutul anului 1950, Marcel Anghelescu aduce în fața publicului un personaj din dramaturgia lui Anton Pavlovici Cehov, pe Cebutikin din „Trei surori”, pus în scenă de Moni Ghelerter, într-o primă variantă de distribuție. Montarea, devenită legendară pentru arta spectacolului teatral românesc, avea în distribuție nume de primă mărime ale artei interpretative de la noi: Aura Buzescu, Maria Botta, Tanți Cocea, Elvira Godeanu, Emil Botta, Costache Antoniu, Ion Finteșteanu, Mircea Constantinescu.

Stagiunea 1949-1950 îi mai aduce lui Marcel Anghelescu un rol (Marin Hampu) în piesa Mariei Banuș „Ziua cea mare”, cu subiect din viața cooperativelor agricole colective, o piesă elogiată de critica oficială a vremii. Ca și în cazul altor piese din categoria celei amintite mai sus, distribuția era cea care aducea publicul în sala de spectacol. În cazul piesei Mariei Banuș, regizorul Moni Ghelerter a ales în distribuție nume din „artileria grea” a Naționalului: Gheorghe Timică, Costache Antoniu, Marcela Rusu.

Stagiunea 1950-1951 a fost una bogată pentru cariera actorului Marcel Anghelescu. Cel puțin numeric. Patru premiere, toate în regia lui Sică Alexandrescu. Trei, de o clară evidență „la comandă”: „Bulevardul văzduhului” de Aurel Baranga, „Ilia Golovin” de Serghei Mihalkov și „Pentru fericirea poporului” de Aurel Baranga și Nicolae Moraru. Cea de a patra era „D'ale carnavalului” de Ion Luca Caragiale, în care Marcel Anghelescu – asistent de regie împreună cu Radu Beligan – fusese distribuit în rolul lui Iordache, într-o distribuție din care mai făceau parte Grigore Vasiliu Birlic (Crăcănel), Alexandru Giugaru (Pampon), Nicky Atanasiu (Nae Girimea), Radu Beligan (Catindatul), Carmen Stănescu și Maria Voluntaru (Mița Baston), Cella Dima (Didina Mazu).

Anul 1952 aduce pe scena Naționalului bucureștean o reluare a comediei caragialiene „O noapte furtunoasă”, în regia lui Sică Alexandrescu, având aceeași distribuție ca montarea din 1949, cu Marcel Anghelescu în rolul lui Nae Ipingescu, dar și un spectacol după „Momentele și schițele” lui Caragiale („Lanțul slăbiciunilor”, „Petițiune”, „Căldură mare”, „CFR”, „Diplomație”, „Amici”, „Situațiune”, „Cadou”, „Despre cometă”, „Five o’clock”), dramatizate de Sică Alexandrescu și jucate, în decorurile lui Gheorghe Bedros, de Marcel Anghelescu, Radu Beligan, Grigore Vasiliu Birlic, Nina Diaconescu, Cella Dima, Ion Finteşteanu, Alexandru Ghibericon, Alexandru Giugaru și alții.

Stagiunea 1951-1952 se încheia la Teatrul Național cu premiera comediei „Revizorul”, având la bază o anecdotă pe care Pușkin i-ar fi povestit-o lui Gogol. În varianta românească, tradusă și pusă în scenă de Sică Alexandrescu, Marcel Anghelescu fusese distribuit în rolul lui Bobcinski; cronicile spun că el și Grigore Vasiliu Birlic, care-l interpreta pe Dobcinski, alcătuiau o pereche de un comic irezistibil. În turneul pe care trupa Teatrului Național din București l-a efectuat în acea perioadă în fosta Uniune Sovietică, spectacolul s-a bucurat de un succes răsunător.

„Martin Rogers descoperă America” este titlul unei piese – jucată o vreme, din motive lesne de înțeles, aproape săptămânal după punerea ei în scenă – scrisă de doi autori cu totul anonimi (C. Constantin și Adrian Rogoz), dispăruți rapid din peisajul teatral românesc, în care, în spiritul mâniei proletare, era criticată societatea americană decadentă, putredă și coruptă. Pus în scenă în 1952 de către regizorul Alexandru Finți, ca și în alte cazuri similare, spectacolul era salvat de distribuție. Nicolae Bălțățeanu, Emil Botta, Silvia Fulda, Nicolae Brancomir, Natașa Alexandra, Cella Dima, Costache Antoniu, Marietta Deculescu, Ion Finteșteanu și Marcel Anghelescu erau doar câțiva dintre marii actori ai Naționalului, care se regăseau pe afișul spectacolului. Anul 1952 îi aducea însă lui Marcel Anghelescu și un rol pe care îl va aminti apoi ori de câte ori va fi întrebat care sunt rolurile preferate dintre cele interpretate pe scena Teatrului Național: Matei Millo din „Matei Millo (Căruța cu paiațe)” de Mircea Ștefănescu. Spectacolul a fost pus în scenă de Sică Alexandrescu, cu o distribuție care cuprindea peste cincizeci de actori, printre care Sonia Cluceru, Alexandru Giugaru, Ion Talianu, Silvia Dumitrescu Timică, Cella Dima, Ileana Iordache, Nicky Atanasiu, Damian Crâșmaru, Emil Botta, Radu Beligan, Marietta Deculescu, Maria Voluntaru.

Pentru Marcel Anghelescu, stagiunea 1953-1954 a stat sub semnul rolurilor din dramaturgia românească: Pompilian din „Ultima oră” de Mihail Sebastian, regia Moni Ghelerter, Mitică Ionescu din „Mielul turbat” de Aurel Baranga, regia Sică Alexandrescu și Marcu Lipan din „Îndrăgostiții” de Maria Banuș, regia Alexandru Finți, aceasta din urmă fiind inspirată din viața unui mare șantier al țării.

În seria marilor spectacole ale Teatrului Național din București, din anii ’50, se înscrie, fără îndoială, și „Regele Lear” de William Shakespeare, cu marele Gheorghe Storin în rolul titular. Sică Alexandrescu, regizorul spectacolului, a ales pentru rolul nebunului doi actori consacrați în rolurile de comedie: Marcel Anghelescu și Grigore Vasiliu Birlic. Se pare că alegerea a fost una cât se poate de inspirată, pentru că ambii actori au dovedit, cu acest prilej, reale calități și pentru roluri de dramă.

Au urmat, în stagiunea 1955-1956, Hlebnicov din „O chestiune personală” de Alexandr Stein, Lucas din „Doctor fără voie” și Geronimo din „Căsătorie silită” de Molière și din nou Ghiță Pristanda din „O scrisoare pierdută” de Ion Luca Caragiale, toate în regia lui Sică Alexandrescu.

Față de Sică Alexandrescu, regizorul cu care a lucrat cel mai mult și sub a cărui direcție de scenă a cunoscut cele mai mari succese din cariera sa, Marcel Anghelescu a avut întotdeauna un mare respect și o profundă admirație. Iată ce mărturisea actorul, referindu-se la personalitatea marelui regizor de teatru: „Dacă mi s-ar cere să-l definesc (şi mi-ar fi greu să închid într-o definiție multitudinea de fațete prin care se manifestă acest regizor), m-aş opri, totuşi, asupra unei trăsături care mi se pare esențială: puterea de a da viață şi chip sensurilor unei piese, priceperea de a găsi nota justă, realistă şi viguroasă, a adevărului particular al textului, de a contura o atmosferă conformă lumii autorului. Aşa a ştiut Sică Alexandrescu să creeze nu numai un Caragiale scenic mustind de viață şi de culoare, dar şi un Goldoni autentic, aplaudat la el acasă, şi un „Revizor”, care a primit elogii în patria lui Gogol. Turneele pe care le-a condus şi spectacolele pe care le-a montat în Belgia, în Franța au făcut ca numele său să fie cunoscut şi apreciat dincolo de hotare. (...). Repetițiile cu el sunt o şcoală vie şi agreabilă — cu momente de tensiune şi momente de satisfacţie; se dăruieşte aici o vastă experientă, se comunică o aprofundată cunoaştere a celor mai viabile tradiții din spectacolul românesc.” (Revista „Teatrul” nr.10/1965)

Debutul stagiunii 1956-1957 aduce în fața publicului spectacolul „Ziariștii” de Alexandru Mirodan, în direcția de scenă a lui Moni Ghelerter, în care Marcel Anghelescu a fost distribuit într-unul dintre rolurile principale (Romeo Ionescu). În aceeași stagiune, au urmat alte două roluri pentru Marcel Anghelescu, în piese de succes care s-au jucat în sute de reprezentații: „Steaua fără nume” de Mihail Sebastian (Marcel Anghelescu, în rolul Șefului gării, a dovedit că poate fi și un maestru al rolurilor mici) și „Bădăranii” de Carlo Goldoni, în care lui Marcel Anghelescu i-a fost încredințat rolul lui jupân Maurizio. Ambele piese s-au jucat cu un deosebit succes și în străinătate, la Paris („Steaua fără nume”) și la Veneția („Bădăranii”), cu precizarea că publicul bucureștean a văzut acest spectacol la aproape un an de la vizionarea lui de către spectatorii din orașul lagunelor.

Dacă în stagiunea 1957-1958, Marcel Anghelescu a jucat într-un spectacol după William Shakespeare – „Furtuna”, pus în scenă de regizorul Moni Ghelerter, unde l-a interpretat pe Caliban –, stagiunea următoare i-a adus roluri mai puțin ofertante (cel puțin două dintre ele). Este vorba despre Constantin Oană din „Anii negri” de Aurel Baranga și Nicolae Moraru și de Ghiță Ropoteală din piesa „În valea cucului” de Mihai Beniuc, o comedie care vădește „o profundă conştiintă partinică în interpretarea fenomenelor asupra cărora se opreşte” (...) și care reprezintă „unul din succesele dramaturgiei noastre care se pregătește să întâmpine aniversarea marii Eliberări”, cum putem citi într-o cronică din 1959, semnată de Radu Lupan. Firește, aprecierile cronicarului sunt făcute în spiritul epocii și trebuie luate ca atare. Și tot în stagiunea 1958-1959, Marcel Anghelescu a putut fi văzut pe scena Teatrului Național din București în alte două premiere: „Cuza Vodă” de Mircea Ștefănescu, spectacol în care îl interpreta pe Mihail Kogălniceanu și „Tragedia optimistă” de Vsevolod Vișnevski, în care juca rolul unui șef de echipaj.

După mai bine de un deceniu în care a jucat exclusiv sub direcția de scenă a regizorilor consacrați ai Naționalului, adică Sică Alexandrescu, Ion Șahighian și Moni Ghelerter, stagiunea 1959-1960 îi prilejuiește lui Marcel Anghelescu întâlnirea cu doi regizori din noua generație de atunci: Vlad Mugur și Miron Niculescu. Primul dintre ei îl distribuie în rolul unui revoluționar, din poemul dramatic „Când scapătă luna”, al medicului și prozatorului Horia Stancu (fiul scriitorului și directorului de teatru Zaharia Stancu), iar cel de al doilea în rolul unui neamț, Hermann, din comedia tragică „Dezertorul” de Mihail Sorbul, o piesă a cărei acțiune se desfășoară pe fundalul primelor zile ale ocupării Bucureștiului, de către armata germană, în timpul Primului Război Mondial. În aceeași stagiune, pe lângă piesele amintite mai sus, Marcel Anghelescu a mai jucat și în piesa lui Nikolai Pogodin „A treia patetică” și în „Maria” de Vasile Iosif, o piesă despre „reevaluarea locului și rolului femeii în societatea noastră, pe temeiul participării ei avântate la viața obştească”, după cum o prezenta Eugen Mandric într-o cronică din revista „Teatrul” (nr.10/1960), în care actorul „a creat o figură pitorească” (în rolul turcului Ali), ambele în regia lui Moni Ghelerter.

„Ascultă-ţi inima” (titlul original „Pe Nipru”) de Aleksandr Korneiciuk, o piesă din seria celor impuse în repertoriul Naționalului bucureștean, a adunat în distribuție numele câtorva dintre cei mai mari actori ai teatrului (Grigore Vasiliu Birlic, Alexandru Giugaru, Silvia Dumitrescu Timică, Marcel Anghelescu, Dina Cocea, Draga Olteanu, Coca Andronescu, Florin Piersic, Emanoil Petruț), care, ca și în alte cazuri similare, au „salvat” spectacolul. „În interpretarea lui Marcel Anghelescu – scria Valeria Ducea într-o cronică la spectacol (revista „Teatrul” nr. 4/1961) – Rodion Neceai şi-a câştigat dimensiunile cerute de text. Actorul şi-a înzestrat personajul cu energie, sobrietate şi pondere, cu siguranța şi calmul omului puternic. Replicile izvorăsc spontan, cald şi convingător, din conştiinţa eroului.” Piesa a avut premiera în stagiunea 1960-1961 și a fost pusă în scenă de Alexandru Finți. În aceeași stagiune, Marcel Anghelescu a mai jucat și în „Mai presus de toate”, piesă a lui Horia Lovinescu, interzisă de cenzura comunistă la scurtă vreme de la premieră.

Stagiunea 1962-1963 a fost aşezată, pentru Marcel Anghelescu, sub semnul a două piese importante, din dramaturgia română și din cea universală: „O noapte furtunoasă” de Ion Luca Caragiale, într-o nouă viziune regizorală a lui Sică Alexandrescu, în care a jucat rolul lui Nae Ipingescu și „Cercul de cretă caucazian” de Bertolt Brecht, pusă în scenă de Lucian Giurchescu, cu Marcel Anghelescu în rolul lui Lavrenti. „Marcel Anghelescu – scria B. Elvin într-o cronică din 1963 („Teatrul” nr.2) – îl joacă cu un umor tragic pe Lavrenti, care, sub tirania soției şi a averii, a devenit un suflet mic, cu rare și speriate sclipiri de lumină”. Pe lângă spectacolele amintite mai sus, Marcel Anghelescu a mai jucat, în stagiunea 1962-1963, în piesa lui Alexandru Voitinovici „Ancheta”, pusă în scenă de Miron Niculescu și în comedia „Surâsul costă un milion” de Anatoli Sofronov, în care, de altfel, a fost asistentul de regie a lui Sică Alexandrescu.

„Ștafeta nevăzută” de Paul Everac și „Eminescu” de Mircea Ștefănescu sunt cele două piese din dramaturgia românească, puse în scenă la Teatrul Național din București în stagiunea 1963-1964, în care regizorii Moni Ghelerter și, respectiv, Sică Alexandrescu l-au distribuit și pe Marcel Anghelescu. În cea de a doua piesă, Marcel Anghelescu îl interpreta pe Ion Luca Caragiale.

Anul 1965 îi aduce lui Marcel Anghelescu un rol important de dramă: Eddie din „Vedere de pe pod” de Arthur Miller, piesă pusă în scenă de Sică Alexandrescu, din distribuția căreia mai făceau parte Tanți Cocea, Florin Piersic și Irina Gărdescu. Marcel Anghelescu a dat dovadă, în acest spectacol, că este posesorul unor resurse artistice care îi permiteau abordarea, cu bune rezultate, și a acestui gen dramatic. Într-o cronică semnată de Ileana Popovici în 1965 (în revista „Teatrul), se putea citi: „Spectacolul reunește un grup de actori excelenți, în frunte cu artistul poporului Marcel Anghelescu. El compune rolul cu binecunoscuta-i putere de dăruire, cu credință, cu infinite resurse pentru gama nuanțelor psihologice, creând un personaj cu un adevăr de viață particular, de o tristețe răscolitoare, căruia nu i s-ar putea reproșa decât că se dezvăluie prea devreme”.

Pe lângă rolul din piesa lui Arthur Miller, Marcel Anghelescu a mai fost distribuit, în stagiunea 1964-1965, și în rolul Spătarului Dragomir, din drama istorică „Vlaicu Vodă” de Alexandru Davila, urmând ca la începutul anului 1967 să fie distribuit de Sică Alexandrescu într-o altă dramă romantică, „Răzvan și Vidra” de Bogdan Petriceicu Hasdeu, cu Emanoil Petruț și Eugenia Dragomirescu în rolurile titulare. În drama lui Hasdeu, Marcel Anghelescu îl interpreta pe căpitanul de oaste Tănase. „A fost, pe bună dreptate, unanim remarcată (...) creația de bun gust (cu un deosebit simț al măsurii!) a lui Marcel Anghelescu (Moș Tănase)”, scria V. Mîndra în cronica la spectacol (Revista „Teatrul” nr.5/1967).

„Răzvan și Vidra” a fost ultimul spectacol în care regizorul Sică Alexandrescu și actorul Marcel Anghelescu au lucrat împreună, pe scena Teatrului Național din București. Colaborarea lor a continuat în anii următori, însă pe scenele altor teatre din țară: la teatrul din Brașov (1967 – „Apus de soare” de Barbu Ștefănescu Delavrancea, 1968 – „Vis de secătură” de Mircea Ștefănescu, 1970 – „Conu Leonida față cu reacțiunea” și „O noapte furtunoasă” de Ion Luca Caragiale), la teatrul din Oradea (1969 – „Micul infern” de Mircea Ștefănescu), la teatrul din Ploiești (1971 – „Cuza Vodă” de Mircea Ștefănescu, 1972 – „O noapte furtunoasă” de Ion Luca Caragiale).

În stagiunea 1969-197o, după mai bine de zece ani, se reia, la Teatrul Național din Bucureşti, „Tragedia optimistă” de Vsevolod Vișnevski, în regia lui Vlad Mugur, decoruri și costume Heinz Novac, cu câteva schimbări în distribuție față de varianta din 1959, Marcel Anghelescu fiind distribuit și în această nouă montare, în rolul șefului de echipaj. „În distribuția numeroasă – scria într-o cronică criticul de teatru Mira Iosif – am întâlnit și actori azi pensionați, ca Marcel Anghelescu și Mircea Constantinescu – și ce putere de fascinație aduc asemenea prezențe”. (Revista „Teatrul” nr.4/1970)

În deschiderea stagiunii 1971-1972, a avut loc premiera comediei „Tache, Ianke și Cadâr” de Victor Ion Popa, Teatrul Național dorind, prin această montare, să aducă un omagiu marilor săi actori din acea perioadă. Astfel, cinci dintre actorii „trupei de aur” a lui Sică Alexandrescu se regăseau pe afișul spectacolului: Alexandru Giugaru, Marcel Anghelescu, Silvia Dumitrescu Timică, Costache Antoniu și Ion Finteșteanu, care semna și regia. Alături de ei, tinerii pe atunci, Adela Mărculescu și George Paul Avram. Acest spectacol se înscrie în seria marilor succese ale Teatrului Național din București, el putând fi văzut și astăzi, existând în Televiziune o înregistrare. „Marcel Anghelescu a jonglat cu argoul, decupând instantaneu prin mimică, gestică, un tip memorabil”, scria un cronicar la vremea respectivă. (Revista Teatrul, nr.10/1971)

În decembrie 1973, cu prilejul inaugurării noii clădiri a Teatrului Național, la Sala Mare s-au pus în scenă piesele „Apus de soare” de Barbu Ştefănescu Delavrancea, regia Marietta Sadova, cu George Calboreanu în rolul lui Ştefan cel Mare şi „Simfonia patetică” de Aurel Baranga, care semna şi regia spectacolului. Marcel Anghelescu a făcut parte din distribuția celei de a doua piese, fiind distribuit de Aurel Baranga în rolul lui Iorgu Filitti.

Stagiunea 1975-1976 a fost una bogată pentru Marcel Anghelescu, aducându-i actorului trei premiere: „Comoara din deal” de Corneliu Marcu, „Peripețiile bravului soldat Švejk” de Jaroslav Hašek și „Zoo sau asasinul filantrop” de Jean V. Bruller – dar, din păcate și ultima în care publicul a putut să-l vadă și să-l aplaude pe scena Teatrului Național din București. 

În perioada în care a fost angajat al Teatrului Național, Marcel Anghelescu a fost invitat să joace și pe alte scene din Capitală și din țară. Astfel, în stagiunea 1961-1962, regizorul Radu Penciulescu l-a distribuit în piesa „De n-ar fi iubirile” de Dorel Dorian la Teatrul de Tineret și Copii (azi Teatrul Mic). În stagiunea 1964-1965, figurează în distribuțiile a două spectacole de la Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra”. Cel dintâi este „Jocul de-a vacanța” de Mihail Sebastian, în regia lui Valeriu Moisescu, în care Marcel Anghelescu îl interpretează pe Bogoiu, alături de Gina Patrichi și Anca Verești (Corina), George Oancea (Ștefan Valeriu), Sandu Sticlaru (Maiorul), Dumitru Furdui (Jeff), Evelyn Gruia și Raluca Sterian (Madame Vintilă), Ioana Cocea (Agnes), Vali Voiculescu Pepino (Nevasta), Mimi Enăceanu (Un călător) și Petrică Vasilescu (Un mecanic). Într-o cronică la spectacol, apărută în revista „Teatrul” (nr.3/1964), semnată de Ileana Popovici, se poate citi: „Admirabil este Marcel Anghelescu în Bogoiu: pedant, cu întârziate pudori juvenile, acoperindu-și tot timpul, cu un gest comic, gâtul lipsit de cravată și înfășurându-și în pled genunchii goi, conștient de maniile și lipsa lui de importanță, el sugerează, dintr-un al doilea plan al personajului, mari rezerve de sensibilitate, o bunătate naivă și înduioșătoare, o predispoziție îndelung refulată pentru comunicarea cu oamenii ce contrastează tulburător cu masca de funcționar oarecare. Actorul își realizează personajul – a cărui supralicitare emoțional ar fi distrus echilibrul spectacolului – cu o desăvârșită discreție și bun-gust, cu un pilduitor simț al măsurii.” Și tot pe scena de la „Bulandra”, Marcel Anghelescu a mai jucat, în regia aceluiași Valeriu Moisescu, și în comedia lui Eugène Labiche„Caniota”, alături de Ștefan Ciubotărașu, Toma Caragiu, Dumitru Furdui, Vali Voiculescu Pepino, Dorin Dron și Dumitru Onofrei.

În 1963, Marcel Anghelescu este invitat să facă parte din distribuția spectacolului „Papa se lustruiește” de Spyros Melas, o comedie de succes la public și la critică, pusă în scenă de Sică Alexandrescu la Teatrul de Stat din Constanța. „Marcel Anghelescu – scria Mira Iosif într-o cronică la spectacol (revista „Teatrul” nr. 10/1965) – desfășoară aici cu generozitate farmecul său scenic, bucurând spectatorii cu masca-i bonomă, amestec de candoare și șiretenie bătrânească. Nu e nici un secret pentru nimeni că Marcel Anghelescu excelează în compoziții de acest gen. În „papa” el exaltă sentimentul patern, nesfiindu-se de situațiile melodramatice, tincturându-le însă cu ironie subțire, în subtilă complicitate cu publicul; dilată scene copioase de haz, în spiritul bunei tradiții a școlii actorilor noștri de comedie și își etalează cu bun-gust maniera de joc specifică lui, înnobilând cele mai banale și ieftine situații scenice.”

În stagiunile 1966-1967 și 1967-1968, Marcel Anghelescu se afla în distribuțiile a două spectacole care se jucau la Teatrul „Ion Creangă”: „Naufragiații” de Ștefan Berciu, regia Sandu Eliad, cu Alexandrina Halic (premiera la 10 iunie 1967) și „Toate pânzele sus” de Radu Tudoran, regia Ion Lucian, cu Septimiu Sever, Daniela Anencov, Magda Popovici, Gheorghe Angheluță în rolurile principale (premiera la 24 septembrie 1967).

În perioada 1967-1970, Marcel Anghelescu a avut nu mai puțin de cinci colaborări cu Teatrul Dramatic din Brașov (azi Teatrul „Sică Alexandrescu”), fiind distribuit în rolul doctorului Șmil din „Apus de soare” de Barbu Ștefănescu Delavrancea (regia Sică Alexandrescu, premiera la 14 decembrie 1967), în directorul Cristinoiu din „Opinia publică” de Aurel Baranga (regia Nicușor Constantinescu, premiera la 25 decembrie 1967), în Barboi din „Vis de secătură” de Mircea Ștefănescu (regia Sică Alexandrescu, premiera la 10 aprilie 1968), în Perrichon din „Călătoriile domnului Perrichon” de Eugène Labiche (regia Nicușor Constantinescu, premiera 27 iunie 1968), în Vasiliu din „Travesti” de Aurel Baranga (regia Ion Maximilian, premiera la 8 ianuarie 1970) și în Jupân Dumitrache din „O noapte furtunoasă” și Coana Efimița din „Conu Leonida față cu reacțiunea” de Ion Luca Caragiale (regia Sică Alexandrescu, premiera la 12 septembrie 1970). Despre aceste din urmă două roluri, realizate pe scena Teatrului Dramatic din Brașov, Mircea Ștefănescu scria, într-o cronică din revista „Teatrul” (nr. 10/1970): „Marcel Anghelescu (un Jupân Dumitrache cu un creier perfect astupat, pe cât de dezlănțuit în tirania lui, pe atât de caraghios și orb în „ambițul” lui conjugal – și o Coană Efimița de un comic irezistibil, desfășurat într-un joc de amănunte care fiecare în parte este o bijuterie de interpretare”.

În data de 11 decembrie 1968, la Teatrul „C. I. Nottara” din Bucureşti, avea loc premiera spectacolului „Vijelie în crengile din Sassafras” de René de Obaldia, în regia lui George Rafael, în care, alături de actori ai teatrului (Marga Barbu, Emil Hossu, Melania Cârje, Dorin Varga, Sandu Sticlaru), fusese invitat să joace Marcel Anghelescu.

Pe scena Teatrului de Stat din Oradea (azi Teatrul „Regina Maria”), Marcel Anghelescu a fost distribuit, în anul 1970, în rolul doctorului din comedia „Micul infern” de Mircea Ștefănescu, în viziunea regizorală a lui Sică Alexandrescu (premiera la 4 mai 1969).

În 1971 și în 1972, Marcel Anghelescu a făcut parte din distribuțiile a trei piese montate la Teatrul de Stat din Ploiești: „Omul care” de Horia Lovinescu, regia Emil Mandric (premiera la 25 martie 1971), „Cuza Vodă” de Mircea Ștefănescu, regia Sică Alexandrescu, cu Constantin Bărbulescu de la Naționalul bucureștean în rolul titular (premiera la 30 noiembrie 1971) și „O noapte furtunoasă” de Ion Luca Caragiale, regia Sică Alexandrescu, cu Marcel Anghelescu în Nae Ipingescu (premiera la 16 decembrie 1972).

Încă din anii în care era profesor la recent înființatul Institut de Teatru din Bucureşti, actorul Marcel Anghelescu a abordat și regia de teatru. Astfel, în 1948 a pus în scenă, cu câțiva studenți din Institut (Lucian Dinu, Gheorghe Angheluță, Marcela Cincu, Dumitru Marinescu, George Păunescu), scene din „D-ale carnavalului” de Ion Luca Caragiale. Au urmat mai multe puneri în scenă, la teatre din București și din țară: la Teatrul de Tineret și copii (azi Teatrul Mic) „Fotoliul 16” de Dimitri Ugriumov (1959), la Teatrul Național din București „Vicleniile lui Scapin” de Molière, cu Victor Moldovan în rolul titular (1962), la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț „Dracul uitat” de Jan Darda (1963), la Teatrul Național din București „Surâsul costă un milion” de Anatoli Sofronov, în colaborare cu Sică Alexandrescu (1963), la Teatrul Național din București, „Copiii pământului” de Andrei Corteanu (1966), la Teatrul de Stat din Ploiești, „Albert și ceilalți”, „Unchiul nostru din Jamaica” de Dan Tărchilă și „Despot Vodă” de Vasile Alecsandri (1972).

Pe lângă teatru, Marcel Anghelescu a fost un actor solicitat și pe platourile de filmare. A început să colaboreze cu cinematografia încă din 1942, când a apărut într-o schiță cinematografică, comandată de Ministerul Propagandei Naționale, pentru sensibilizarea populației față de inițiativa guvernamentală de combatere a risipei, realizată de Jean Georgescu. A jucat în aproape patruzeci de filme, realizate de regizori importanți ai cinematografiei românești (Ion Popescu Gopo, Savel Stiopul, Mircea Mureșan, Paul Călinescu, Gheorghe Vitanidis, Iulian Mihu, Doru Năstase, Sergiu Nicolaescu, Jean Georgescu). Memoria peliculei ne ajută și azi să-l (re)descoperim în filme ale anilor ’50 – ‘70 ca „Vizită”, „O scrisoare pierdută”, „Cu Marincea e ceva”, „Popescu 10 în control”, „O mică întâmplare!”, „Două lozuri”, „Ciulinii Bărăganului”, „Telegrame”, „Bădăranii”, „Post restant”, „Celebrul 702”, „Steaua fără nume”, „Pași spre lună”, „Mofturi 1900” „Frații Jderi”, „Tufă de Veneția” și altele.

Marcel Anghelescu a fost o prezență constantă și pe platourile Televiziunii Române. Actorul a colaborat la zeci de emisiuni de divertisment, la Revelioanele TV, a fost protagonistul unora dintre cele mai cunoscute scheciuri de televiziune și, nu în ultimul rând, a fost prezent în distribuțiile multor spectacole de teatru TV, regizate de David Esrig, Sică Alexandrescu, Letiția Popa, Petre Sava Băleanu, Cornel Popa, Ion Barna, Cornel Todea, Lidia Ionescu, Radu Miron, dând viață unor personaje din dramaturgia lui Caragiale, Alecsandri, Brecht, Cehov, Cervantes, Marivaux, Molière.

De asemenea, Marcel Anghelescu a fost unul dintre cei mai solicitați actori pentru realizarea spectacolelor de teatru radiofonic. A jucat în peste șaizeci de piese la Radio și în nenumărate emisiuni de divertisment, colaborând cu cei mai cunoscuți regizori din Radio: Mihai Zirra, Titi Acs, Constantin Moruzan, Paul Stratilat, Elena Negreanu.

Ca recunoaștere a rezultatelor obținute în domeniul teatrului, prin Decretul nr.43, din 23 ianuarie 1953, al Prezidiului Marii Adunări Naționale a R. P. R., actorul Marcel Anghelescu a primit titlul de Artist Emerit al Republicii Populare Romîne „pentru merite deosebite, pentru realizări valoroase în artă și pentru activitate merituoasă”. În 1964, prin Decretul nr.514, din 18 august, al Consiliului de Stat al R. P. R., actorul a primit titlul de Artist al Poporului din Republica Populară Română pentru „merite deosebite în activitatea desfășurată în domeniul teatrului, muzicii, artelor plastice și cinematografiei”.

Marcel Anghelescu a făcut parte dintre cei șapte artiști ai Teatrului Național „Ion Luca Caragiale” din București (alături de Aura Buzescu, Artistă a Poporului, Ion Finteșteanu, Artist al Poporului, Grigore Vasiliu Birlic, Artist al Poporului, Sică Alexandrescu, Artist al Poporului, Costache Antoniu, Artist al Poporului, George Calboreanu, Artist al Poporului), care au fost menținuți ca „membri de onoare ai Teatrului Național, având toate drepturile morale  de care beneficiază artiștii acestui colectiv”, printr-o Hotărâre a Secretariatului C. C. al P. C. R. „Actul dc înaltă semnificaţie culturală, prin care conducerea Partidului consfinţeşte dreptul moral al celor mai merituoşi, de a se considera pe viaţă slujitori ai scenei căreia şi-au închinat talentul şi puterea de muncă, pune într-o şi mai puternică lumină înalta preţuire dc care se bucură artiştii în ţara noastră. Consemnăm cu nemăsurată satisfacţie evenimentul, care aduce marilor artişti o recunoaştere în plus, iar primei scene a ţării un trainic reazem.” (Revista „Teatrul” nr.3/1972)

De asemenea, Marcel Anghelescu a fost decorat cu Ordinul Meritul Cultural clasa I (1967) și a fost Laureat al Premiului de Stat.

A trecut la cele veșnice în ziua de 22 februarie 1977. Bunul său prieten și coleg de teatru, Radu Beligan, scria cu prilejul tristei despărțiri: „Moartea l-a răpit din mijlocul nostru pe Marcel Anghelescu. Unul dintre cei mai străluciți interpreți ai scenei românești. Un continuator al familiei de monștri sacri, în frunte cu Iancu Petrescu și Soreanu. El a însuflețit zeci și sute de personaje. Împrumutându-le trăsături de neuitat. Înzestrându-le cu o viață atât de puternică, încât ne deveneau imediat familiare. Nimeni dintre cei ce l-au văzut jucând în piesele lui Delavrancea, Caragiale, Gogol, Molière, Goldoni ori Cehov nu-l va uita vreodată. Vitalitatea, forța tragică și comică a creațiilor sale sunt un moment de culme al artei românesti. Un actor care piere e un univers de haruri care dispare, e o lumină care se stinge.

Moartea a răpit din mijlocul nostru un om de omenie. De o neîntrecută vigoare sufletească. De un farmec fără preț. Care a știut să fie un coleg și un dascăl. Coleg pentru generațiile mai tinere, dascăl pentru cei de o seamă cu el. Învățându-i pe unii și pe altii ce înseamnă dăruire, muncă. Și credința în puterea teatrului de a înălța deopotrivă pe cei din sală și pe cei de pe scenă. Un exemplu – tocmai pentru că a știut să slujească modest, zi de zi, cu egală generozitate. Anii vin si pleacă, dar amintirea acestui om îi va urmări pe toți cei ce l-au cunoscut. Și-i va însemna cu raza ei.”

Deși a trecut aproape o jumătate de veac de când ne-a părăsit, Marcel Anghelescu continuă să fie „prezent” în amintirile celor care l-au cunoscut, i-au fost parteneri de scenă sau au fost martori la minunatele creații actoricești pe care le-a realizat la Teatrul Național din București și la celelalate teatre din Capitală sau din țară în care a fost invitat să joace. 

Pagină realizată cu sprijinul scriitorului Ion Moldovan