„Proorocul Ilie” e cel mai puternic spectacol de teatru al momentului. Acum, la rece, după epifania profunzimilor și a francheții punerii în scenă a unui text scris în 1991 de dramaturgul polonez Tadeusz Słobodzianek, am credința că e spectacolul anului. Ce alt spectacol va avea curajul de a aborda un subiect atât de delicat, în societatea poloneză a veacului trecut, în cea românească de azi și, în general, în orice societate de pe glob în care religia joacă un rol central?

Afirm cu tărie că „Proorocul Ilie” e un spectacol-manifest al credinței în arta teatrului de a schimba lumea în bine. Și, ca să clarific pentru cei care nu trăiesc într-o teocrație deși se comportă ca atare – controversele vor urmări această montare ca o umbră – regizorul Botond Nagy nu desacralizează nimic. Nu blasfemiază. Nu hulește. Nu contestă nici măcar primitivismul omului simplu în raport cu religia. Îl reliefează, da. Îl comentează artistic? Firește, acesta e unul dintre rolurile teatrului.

Horia Ghibuțiu, Zile și Nopți – Credința lui Botond Nagy   

Spectacolul “Proorocul Ilie” nu oferă un răspuns, ci o oglindă. În ea, vedem atât trecutul îndepărtat al istoric atestatului Prooroc Ilie, cât și realitatea care ne înconjoară, stilizată și îmbogățită de paralela trasată prin povestea de pe scenă. Ne recunoaștem credulitatea cauzată de minciuna care se insinuează în preajma noastră, dar și nevoia de repere și pericolul de a urma fără discernământ un fals profet. Proorocul Ilie nu e doar o poveste despre un sat oarecare, îndepărtat de lume și de ceea ce numim noi civilizație, ci e despre mecanisme umane care se repetă obsesiv, în orice timp și în orice comunitate. Iar teatrul devine aici, mai ales prin raport cu realitatea de azi, un act de avertizare, un strigăt care răsună dincolo de scenă, în conștiințele noastre, chiar fără a o face explicit, fără a băga cuiva degetul în ochi. Cât din ceea ce vedem și trăim este adevăr și cât e doar iluzia unei lumi poleite, dar fragile? O întrebare ce merită pusă și la care spectacolul ne îndeamnă a reflecta.

Octavian Neculai, Agenda Liternet - Poate că lumea noastră nu-i lumea din Proorocul Ilie   

Ce este înnebunitor de frumos la acest spectacol e vitalitatea cu care este spusă și jucată povestea, e iureșul, e culoarea, e viața însăși care le scapă oamenilor printre sufletele care li se pietrifică. Ofelia Popii, Richard Bovnoczki, Lari Giorgescu, Aylin Cadîr, Florentina Țilea, Vitalie Bichir, Mihai Calotă, Emilian Mârnea, Silviu Mircescu creează personaje care se lipesc de spectator, făcîndu-l să se gîndească îndelung la lumea în care trăiește, la valorile ei care devin atît de volatile, încît binele și răul nu doar că se confundă, ci chiar ajung să își ia reciproc locul, apoi dispărînd ca praful în mijlocul nicăieriului ce rîde sardonic de ceea ce cîndva numeam sens și trăiam drept sens.

Mergeți să-l vedeți, prieteni, e pur și simplu o binemeritată trezire.

Ana Barton

E dur ca un bolovan prăvălit din înaltul cerului spectacolul lui Botond Nagy, “Proorocul Ilie”, ultima premieră a Teatrului Național București. Te chinuie, te macină, te răscolește. Da, ai vrea să te ridici și să părăsești sala. Se luptă în tine spectatorul care vede un produs artistic de calitate și omul simplu care refuză să creadă că ne îndreptăm accelerat spre un sfârșit cețos și năclăit în ignoranță, somnolență și prejudecăți. De ce un asemenea text? Nu cumva provoacă și incită la și mai multă violență și ură într-un timp în care rasismul și antisemitismul rânjesc, într-o umanitate care caută iar țapi ispășitori precum Eliasz Klimowicz? Nu cumva mesajul va fi perceput eronat de mințile din ce în ce mai labile, de judecățile din ce în ce mai anemice? Dorința de miracol este atât de mare că înăbușă potențiala crimă. Liberul arbitru transcede din sfera darurilor divine în aceea a pedepselor. Oricine, dar nu noi să luăm hotărâri. Calea, Adevărul și Viața sunt abandonate în mâna oricărui impostor care le spoiește în tonuri hâde și languroase.

Toți cei lucizi simțim azi sfârșitul unei anume lumi. Trăim timpuri de sfărâmare a zăgazurilor mentale. Extremismul se travestește lejer în bună-credință și se erijează în simbol democratic. Nimic nu ne mai surprinde. Omul rămâne o entitate stranie, imperfectă, incontrolabilă, imprevizibilă, inaccesibilă pe deplin cunoașterii.

Alina Mariana Maer, Agenda Liternet - Nejudecata lumii și sfârșitul de acum - Proorocul Ilie