Meniu

Repertoriu curent

Zorro

de Margaret Mazzantini

Zorro

de Margaret Mazzantini

Traducere: Toma Dănilă
Regie:
Toma Dănilă
Adaptare:
Toma Dănilă
Scenografie:
Maria Nicola
Ilustrație muzicală:
Toma Dănilă
Regia tehnică:
Tudor Dobrescu

Data premierei: 11.12.2022

Durata: 1 h 20 min / Pauză: Nu

Bilete

50 lei

30 lei (balcon, cu reducere pentru elevi, studenți și pensionari)

Spectacol prezentat în cadrul Programului "Uși deschise pentru toți".

 

Textul este tradus și montat pentru prima oară în România!

Margaret Mazzantini este o scriitoare și actriță italiană, născută la Dublin în 1961. După o carieră artistică în teatru, cinema și televiziune, răsplătită cu numeroase premii pentru interpretare, Margaret Mazzantini a renunțat la scenă în favoarea scrisului. Pentru romanul „Nu te mișca” (2002) a primit Premiul Strega și Premiul Grinzane Cavour, cele mai prestigioase distincții literare italiene. Tradusă în treizeci și cinci de limbi, cartea a devenit imediat un bestseller internațional, cu peste doua milioane de exemplare vândute, și a fost ecranizată de Sergio Castellitto, cu Penelope Cruz în rolul principal. A scris monologul de teatru „Zorro, un pustnic pe trotuar” în 2004 pentru soțul său, actorul și regizorul Sergio Castellitto.

În urma unui eveniment traumatizant din viața lui, personajul principal al acestui monolog începe să reconsidere însuși sensul existenței sale, începe să devină conștient de inconstanța raporturilor dintre membrii familiei lui, să refuze superficialitatea celor care-l înconjoară și se refugiază într-o excludere socială, percepută ca fiind unicul mod de supraviețuire logic într-un univers care i se pare construit numai pe aparențe. Personajul alternează între lirism și realism, lirism atunci când își revendică diferența cu demnitate și mândrie, realism atunci când evocă ceea ce îi lipsește cel mai mult: iubirea, limbajul empiric devenind astfel mijlocul de expresie al disperării, accentuându-i singurătatea.

Artiștii sunt de cele mai multe ori vagabonzi care au avut noroc. Care au reușit să nu-și petreacă noaptea sub cerul liber, însă care duc cu ei anxietatea rătăcirii, își plimbă privirea, judecă lumea, au obsesii, ritualuri. Sunt expuși în fiecare zi riscului de a nu mai găsi drumul înapoi, de a se pierde. Cum ar arăta viața noastră dacă, într-o zi, fără ca cineva să ne fi anunțat dinainte, fără ca ceva din împrejurul nostru să ne fi dat cel mai mic semn, toate ancorele care țineau nava vieții noastre legată de țărm ar dispărea? Dacă toate reperele în funcție de care ne-am construit existența s-ar evapora, dacă toate lucrurile care dădeau sens drumurilor noastre pe hartă nu ar mai exista?

“Zorro m-a ajutat să dezgrop o temere pe care o avem cu toții. Pentru că în interiorul fiecăruia dintre noi, nemărturisită, mascată, există această posibilitate extremă: pierderea bruscă a firelor, a balastului care ne țin ancorați de lumea obișnuită. Câți dintre noi, într-o noapte în care aveam sufletul gâtuit, adăpostindu-ne sub un portic, cu reverele ridicate, n-am simțit față de acel trup, față de acea grămadă de zdrențe sub care se ascunde un corp, posibilitatea de a fi chiar noi în locul lui? Vagabonzii sunt niște rătăcitori care au evadat din casele noastre, care au mirosul dulapurilor noastre, miros a ceea ce ei nu au, dar și a ceea ce ne lipsește nouă.

Pentru că poate ne lipsește acel mers în deplină libertate și tăcere, acel mers deconcertant, uneori suspect, dar atât de firesc, atât de necesar, care nu dă doi bani pe vreme și pe timpul ireversibil al ceasurilor. Câți dintre noi nu am simțit dorința de a ne prăbuși pe stradă, ca o marionetă, cu picioarele larg desfăcute pe asfalt, cu capul rezemat de perna unui zid? Să lăsăm râul să-și urmeze cursul său măreț și plin de provocări. Pentru a ieși la suprafață, pentru a face pace cu noi înșine. O fărâmă tăcută de carne umană pe caldarâmul omenirii. Pentru că vagabonzii sunt ca niște câini, te privesc și tu îți vezi chipul tău care se uită la ei, dar nu chipul pe care îl ai, ci poate cel pe care îl aveai când erai copil sau pe cel pe care îl ai uneori când ești prost și trist.

Chipul acela flămând și încercănat pe care l-ai fi putut avea dacă felia ta de lume n-ar fi pus stăpânire pe tine. Pentru că fiecare viață mai conține cel puțin încă o alta.” Margaret Mazzantini

 

Foto Florin Ghioca

One-man-show: Ioan Andrei Ionescu

„Fac prinsoare că Ioan nu are nevoie de coloană sonoră muzicală. De nici un fel. Ah, că mai sună un telefon în public, că se mai aude câte ceva din vreun foaier sau de pe altă scenă, asta e altceva. Acestea sunt zgomotele teatrului. Acestea și liniștea adâncă dintre replicile rostite impecabil formează sunetul teatrului. Știți că nu l-am mai auzit niciodată, până acum, în noul TNB? Nu cred să fie nevoie de pian. Și nici de voci. Nici măcar în italiană. Ioan Andrei Ionescu duce totul de unul singur. Fără griji, fără emoții, pariu! *** Ioan pronunță cumva între Țzoro și Zoro. Și parcă se aude și un strop de D. Am încercat în titlu, dar adevărul e că nu știu cum să transcriu felul în care pronunță numele. Numele câinelui. Numele lui. Numele pe care el și-l ia atunci când alege strada. Atunci când alege câinele. Nu vă spun mai mult. Ar fi păcat. Și parcă primul cățel e Zoro, al doilea e Dțoro? Nu știu, trebuie să revăd. Și să reascult. Pe Ioan, numele câinilor, sunetul teatrului”.

Mihai Brezeanu, Agenda Liternet - Dțoro. Sunetul teatrului - Zorro  

„Încredințat inspirat actorului Ioan Andrei Ionescu, „Zorro” este un one-man-show fascinant, un duș rapid și rece, ca o ploaie de vară căzută din cer după ce atmosfera s-a încărcat de energia unui cotidian pe care nu a mai putut să-l ducă, în speranța că are să-i mai spele obrazul de frici și păcate, să-i lase dragostea curată ca să se poată trezi iar la viață a doua zi. Să o ia renăscută de la capăt.

(...)  Condus inteligent de Ioan Andrei Ionescu, acest monolog răscolitor aduce în prim plan ideea fatalității de care nu suntem nicio clipă conștienți. Ne purtăm mereu de parcă totul ni s-ar cuveni și nu ne oprim niciodată să mulțumim pentru ce avem. Fără să ne gândim că într-o clipă putem pierde totul. Exact ca Zorro.

Aproape că nu știi dacă să tânjești după rutina stabilității tale sau să te lași purtat în viața simplă a lui Zorro, desfătat în libertatea singurătății, cu toate capcanele ei amenințătoare.

Așa cum ni le prezintă Ioan Andrei Ionescu, pe o voce mică, rar amenințătoare și parcă niciodată suficient răzvrătită (cred că cel mai mare atu al spectacolului), cu gesturi precise, pline de adevăr, care-i însoțesc rostirea curată și sinceră, dedublându-se mereu pentru a putea vorbi responsabil cu sinele său, nu exagerat, exact cât are nevoie orice firesc în a te convinge, atât de înțelept împăciuitor, cu mângâierea deja pregătită în timp ce-ți aplică temeinic, într-un construct în care integrează perfect recognoscibilul (traumele legate de familie, dragoste și trădare, precum și elemente comune din comportamentele și atitudinile sociale, individuale și de grup, într-un inventar de percepții succint, esențial)”.

Luciana Antofi, Blog - Hoinar fără țintă în propria viață:  Ioan Andrei Ionescu „Zorro”, vagabondul de la Național   

"Cu un actor fabulos, din păcate prea puțin pus în valoare în ultimii ani, Ioan Andrei Ionescu. Un one-man-show menit să ne aducă aminte, a nu știu câta oară, despre cât de vulnerabili suntem. „Omul este o trestie gânditoare” spunea Blaise Pascal cândva. Avea dreptate filosoful, suntem pe cât de fragili, pe atât de puternici. Cu o identitate derivată dintr-o combinație irepetabilă de calități, defecte, emoții și cerebralitate, omul are o uimitoare capacitate de a supraviețui și celor mai neașteptate încercări. Duce cu el poveri incredibil de grele, ani de zile, este capabil să convertească în motive de bucurie și cele mai adânci suferințe, iar ceea ce nu-l doboară, îl întărește.

(...) un spectacol pe cât de simplu, pe atât de impresionant. Un spectacol al liniștii absolute, căci da, subteranele sunt incredibil de adânci și de lipsite de zgomotele mundane. Un spectacol al vocii umane, o voce care capătă inflexiuni nebănuite când este însoțită de o expresivitate corporală de neignorat. Pe cât de uriaș ni se arată Ioan Andrei Ionescu (are un fizic impresionant, să recunoaștem), pe atât de mic devine în fața propriei tragedii. Un joc cu dimensiunile care derivă direct din punerea accentelor fix unde trebuie, iar pentru ca acest lucru să capete valoare tandemul regizor-actor a muncit mult".

Nona Rapotan, BookHub - Zorro, cavalerul singuratății absolute   

„Spectacolul „Zorro” de Margaret Mazzantini, în regia lui Toma Dănilă, interpretat de Ioan Andrei Ionescu, este întâlnirea emoţionantă dintre un text cu suflet şi un actor dispus să îl ocrotească, îmbrăcându-l în sufletul său. Nu actorul poartă masca personajului; Zorro, cel de pe foaie, e înveit, parcă, în personalitatea lui Ioan Andrei Ionescu; în sinceritatea lui, în expresivitatea lui deloc ostentativă, în gândurile lui alambicate, dar foarte fluente şi pline de o umanitate cu adevărat emoţionantă. Povestea unui nenoroc, a unei vieţi deraiate spre „fericirea” acceptării nefericirii, povestea unui vagabond romantic, auto-ironic, spiritual, filosof şi foarte lucid, un Zorro în continuu duel cu amintirile şi predispoziţia spre reverie cu ochii ridicaţi spre un cer care i se descoperă cu răbdare spre revelaţia sensului ratării, această dramă ale cărei colţuri le regăsim cu toţii mototolite prin buzunarele gecilor uzate, şi-a găsit pe scena Sălii Pictură a TNB expresia tranşantă, matură, demnă şi robustă, într-o montare fără complicaţii inutile”.

Alina Epîngeac, Blog - „Zorro” – fragilitatea actorului de cursă lungă  

"Actorul Ioan Andrei Ionescu este vedeta incontestabilă, care place publicului (doamnelor mai ales), deoarece emană masculinitate, masivitate, forţă, dar şi poezia celor abandonaţi de noroc şi înfrânţi în lupta crâncenă a vieţii. Vedeta pune în mişcare replici inteligente, unele memorabile, pline de o dulce sevă romantică a tristeţii omului care a pierdut toate trenurile.

(...) prestaţia domnului Ioan Andrei Ionescu este încărcată de forţă, emoţie şi intelectualitate, dublate de o mare sensibilitate care se revarsă asupra spectatorilor cu efecte benefice. Uitând de obsesia facturilor, publicul sensibil vibrează emoţional la text şi participă la drama lui Zorro cu multe aplauze la final, în minunata Sală Pictura a Teatrului Naţional".

Dinu Grigorescu, Revista Rinocerul - Un spectacol rafinat la TNB. Zorro de Margaret Mazzantini  

„... Cel mai recent spectacol regizat de Toma Dănilă, de data aceasta la Sala Pictură a Naționalului bucureștean. Ocazie pentru un one man show de excepție al actorului Ioan Andrei Ionescu. Un spectacol despre fragilitățile și vulnerabilitățile oamenilor aparent puternici. În a căror existență, până la un moment dat apparent ok sau comme il faut, cum spun francezii, ceva se întâmplă. Iar acel ceva le arată în primul rând cât sunt, cât au fost de singuri.   

Piesa a fost tradusă de Toma Dănilă, tot el a adaptat-o, regizat-o și tot el i-a asigurat montării o relativ discretă ilustrație muzicală. A cărei pondere totuși se amplifică pe măsură ce aflăm mai multe despre suferințele celui ce ni se mărturisește. Despre care nu știm și nici nu vom afla cum se chema înainte de evenimentul care a schimbat totul. Care ajunge să se cheme acum Zorro, precum câinele tânărului Mario. Acel Mario care a murit după un accident de mașină. Mașină la volanul căruia se afla personajul care acum vorbește și cu noi, și cu sine cu voce tare. Care își recapitulează copilăria, căsnicia, infernul în care a trăit după accident și după ce celor din jur, inclusiv soției, le-au căzut măștile. 

Marea artă a lui Ioan-Andrei Ionescu este aceea că nu cade în melodramă. Vorbește despre frică, despre dragoste, despre credință, dialoghează și îi cere socoteală lui Dumnezeu cu un admirabil simț al măsurii".

Mircea Morariu, HotNews - Rupere fără vindecare (Zorro de Margaret Mazzantini)  

“Textul îi prilejuiește lui Ioan Andrei Ionescu un recital de o calitate excepțională în care își dă întreaga măsură. E un text greu, dens, care solicită toate calitățile actorului, vocea, tehnica, stăpînirea emoțiilor. Jocul lui Ioan Andrei Ionescu e extrem de nuanțat, alternînd inteligent momentele de climax emoțional, unele copleșitoare, în care furia și frustrarea ies la suprafață, cu cele mai calme (e, evident și meritul regiei). Personajul pendulează între retractilitate, nesiguranță, vulnerabilitate, pe de o parte, și afirmare tranșantă a opiniilor. Actorul își exploatează foarte bine vocea în registru grav, însă cu treceri subtile spre zona caldă, duioasă - în clipele de rememorare a momentelor fericite din viața dinainte, a frumuseții soției, sau a celor de speranță, pentru că există și așa ceva într-o existență ca a lui -, alternînd expresia dură a feței cu zîmbetul cald. Tensiune există pe tot parcursul celor șaptezeci și mai bine de minute în care actorul, îmbrăcat sărăcăcios, dar nu degradat, nu respingător, stă singur în fața spectatorilor, ajutat de o scenografie și o recuzită minime...

E o tensiune conținută, asumată, dar niciodată dusă înspre melodramă: jocul lui Ioan Andrei Ionescu se păstrează pe granița fragilă dintre implicare și detașare, cu mare grijă pentru postură și gestică (măsurată, deloc excesivă, trădînd și ea, ca și vorbele, greutatea de a trăi, de a merge mai departe).

Un spectacol frumos, împlinit, rotund; o lecție de actorie.”

Liviu Ornea, Liternet - O lecție de actorie – Zorro   

 

Browser-ul dumneavoastra nu este de actualitate

Va rugam sa faceti update la unul dintre browserele de mai jos pentru a vizualiza site-ul TNB

Va multumi pentru intelegere! Google ChromeVersiunea 7+ FirefoxVersiunea 4+ Internet ExplorerVersiunea 8+ OperaVersiunea 4+ SafariVersiunea 5+
Sunt de acord

Acest site foloseşte cookies. Navigând în continuare vă exprimaţi acordul asupra folosirii cookie-urilor. Detalii

TNB I. L. Caragiale Logo