Ateliere

Radu Penciulescu i-a fost profesor de regie lui Andrei Şerban (pe care l-a "smuls" de la actorie, la fel cum pe George Banu l-a convins să se mute de la aceeaşi secţie - actorie - la teatrologie). Într-un fel, mă aşteptam (probabil, şi actorii care lucraseră înainte cu Şerban - la fel) ca stilul lor de lucru să semene - iar multe dintre exerciţiile lui Penciulescu le întâlnisem înainte la repetiţiile de la Purificare. Pentru unii dintre cursanţi - Ioana Calotă, Mihai Calotă, Alex Nedelcu, Maria Obretin -, care-i fuseseră elevi Sandei Manu, atmosfera de lucru semăna cu cea de la şcoală. Şi Sanda Manu şi Penciulescu au un umor nebun, iar exemplele lor educative constau de multe ori în bancuri (iar de alte ori, în istorii de teatru vechi de zeci de ani). Penciulescu are o capacitate nesfârşită de a poveşti, fără a cădea niciodată în anecdotica goală. (...)

Atelierul de la Ipoteşti consta în trei ore şi jumătate, zilnic, de exerciţii şi, în ultimele zile, de lucru pe text (piesele cehoviene şi Aniversarea lui Harold Pinter). Exerciţiile erau de ritm şi coordonare, de prezenţă, de atenţie sau de încredere, în combinaţii de n luate câte n. Cele dintâi ţintesc o conştientizare sporită a propriului trup, conştientizare ce nu trece prin analiza intelectuală, ci prin apelul la memoria corporală (ceea ce presupune lucrul cu obiecte, inclusiv imaginare), cele de prezenţă şi atenţie sunt destinate activării reflexului "aici şi acum", golirea de balastul mental şi emoţional extrascenic şi conectarea la celălalt - partenerul de scenă (cel mai cunoscut astfel de exerciţiu e "Oglinda": cei doi parteneri stau faţă-n faţă, unul generează mişcările, celălalt trebuind să le "reflecte"; versiunea " în orb" a "Oglinzii" presupune că cei doi să stea spate în spate, fiecare simţind energia mişcărilor celuilalt şi încercând să se coordoneze); exerciţiile de încredere (care sunt, inevitabil, şi de atenţie) merg până la situaţia în care unul dintre participanţi se lasă să cadă de la o înalţime mai mare sau mai mică (de pe un pian, de pilda...) în braţele celorlalţi, pregătiţi pentru momentul prinderii. Iar povestea din spatele acestui exerciţiu, exemplul din viaţa noastră teatrală de zi cu zi, e fascinant: în Trilogia antică a lui Şerban, Priscilla Smith (Andromaca în partea dedicată Troienelor) îşi dădea drumul de la balcon în braţele femeilor din Troia, care-o primeau ca pe un dar divin, într-o imagine mai puternică decât orice monolog despre puterea de supravieţuire a neamului lui Priam. (...)

Teatrul înseamnă simplitate absolută: adevărul plasării în scena e gradul zero al actoriei - la fel ca istoria literaturii la Barthes, istoria teatrului e una a formelor de interpretare (actoricească şi regizorală). Actoria (această "scriitura" teatrală) a devenit, la rându-i, o falsă evidenţă fabricată pentru a ascunde, într-o fabulaţie credibilă (pentru unii), absenţa realităţii; pretinzând a "reprezenta" realul, actorul teatrului de azi îşi anunţă declarativ propriul statut ("Uitaţi-vă la mine, sunt actor şi joc viaţa"), într-o demonstraţie de exhibitionism deloc voalat. Împotriva acestui exhibiţionism luptă pedagogia lui Radu Penciulescu, împotriva stilului, în favoarea întoarcerii la gradul zero al actoriei, umanitatea în banalul ei polivalent.
Atelierul a fost organizat in colaborare cu Centrul Naţional de Studii "Mihai Eminescu".

Iulia Popovici, Observatorul cultural: TEATRU. Gradul zero al actoriei