Ateliere

Susţinut de: specialiştii shite-kata Yaemon Yamashina şi Yoshito Sekine (actori principali - shite - în stilul kanze) şi specialiştii kyogen-kata Takashi Zenchiku, Noriyoshi Okura (actori kyogen în stilul Ohkura) şi Ryuhei Zenchiku (actor kyogen în stilul Ohkura şi maestu de Nō)Participanţi: Alexandru Nedelcu, Eduard Adam, Florin Lazarescu, Axel Moustache, Răzvan Hîncu, Mihai Calota, Richard Bovnoczki, Relu Poalelungi, Vlad Logigan, Radu Iacoban, Adrian Nicolae, Radu Micu, Ioan Cortea, Şerban GomoiPerioada: 6 - 7 februarie 2009Loc: Teatrul Naţional BucureştiTeatrul Nō (cu subiecte serioase) şi teatrul Kyogen (cu caracter comic), în japoneza contemporană numite împreună nogaku, erau cunoscute pâna în epoca modernă sub numele de sarugaku. Cu radăcini în îndepărtata epocă Nara (710-794), sarugaku s-a constituit într-o artă de mare valoare estetică în Evul Mediu, în special prin aportul lui Zeami (1363-1443), actor, dramaturg şi teoretician din trupa Yamato Sarugaku. De la începuturi, Nō şi Kyogen se joacă împreună. În Evul Mediu se jucau cu ocazia festivalurilor religioase de la temple, în epocile ulterioare şi mai ales începând cu epoca modernă au devenit un tip de teatru cult, cu caracter laic. În teatrul Nō scena este pătrată cu stâlpi de susţinere a acoperişului. În stânga este o punte, numită hashigakari. Iniţial, scena nu avea acoperiş, iar hashigakari era în mijloc, în partea din spate. S-a ajuns la forma actuală în secolul XVI. La piesele Nō, corul stă în dreapta şi în spate stau instrumentiştii. Actorii folosesc doar jumătatea din stânga a scenei şi zona frontală, evitând zona din dreapta şi spate. în Japonia, scena, cu acoperiş cu tot, este încadrată într-o sală de spectacol obişnuită, cu propriul ei tavan. Scena este desparţită de locurile spectatorilor printr-un strat de pietricele albe. Atelierul ţinut la Bucureşti timp de două zile a reprezentat o introducere în structura şi specificul acestui tip de teatru, cu caracter demonstrativ şi de iniţiere în mişcările de baza ale actorilor Nō. Atelierul a fost organizat in colaborare cu Ambasada Japoniei în România.

Susţinut de: Radu Penciulescu şi Florin FieroiuParticipanţi:Ioana Calotă, Liliana Pană, Mihaela Mihăescu, Amalia Ciolan, Brânduşa Casandra Mircea, Victoria Dicu, Valentina Popa, Laura Creţ, Florentina Ţilea, Maria Obretin, Petronela Chiribuţă, Mirela Oprişor, Simona Popescu, Mihai Calotă, Alexandru Nedelcu, Eduard Adam, Ionuţ Caraş, Axel Moustache, Dan Tudor, Ovidiu Cuncea.Perioadă: 11-23 august 2008Loc: Memorialul Ipoteşti - Centrul Naţional de Studii "Mihai Eminescu"

Radu Penciulescu i-a fost profesor de regie lui Andrei Şerban (pe care l-a "smuls" de la actorie, la fel cum pe George Banu l-a convins să se mute de la aceeaşi secţie - actorie - la teatrologie). Într-un fel, mă aşteptam (probabil, şi actorii care lucraseră înainte cu Şerban - la fel) ca stilul lor de lucru să semene - iar multe dintre exerciţiile lui Penciulescu le întâlnisem înainte la repetiţiile de la Purificare. Pentru unii dintre cursanţi - Ioana Calotă, Mihai Calotă, Alex Nedelcu, Maria Obretin -, care-i fuseseră elevi Sandei Manu, atmosfera de lucru semăna cu cea de la şcoală. Şi Sanda Manu şi Penciulescu au un umor nebun, iar exemplele lor educative constau de multe ori în bancuri (iar de alte ori, în istorii de teatru vechi de zeci de ani). Penciulescu are o capacitate nesfârşită de a poveşti, fără a cădea niciodată în anecdotica goală. (...)Atelierul de la Ipoteşti consta în trei ore şi jumătate, zilnic, de exerciţii şi, în ultimele zile, de lucru pe text (piesele cehoviene şi Aniversarea lui Harold Pinter). Exerciţiile erau de ritm şi coordonare, de prezenţă, de atenţie sau de încredere, în combinaţii de n luate câte n. Cele dintâi ţintesc o conştientizare sporită a propriului trup, conştientizare ce nu trece prin analiza intelectuală, ci prin apelul la memoria corporală (ceea ce presupune lucrul cu obiecte, inclusiv imaginare), cele de prezenţă şi atenţie sunt destinate activării reflexului "aici şi acum", golirea de balastul mental şi emoţional extrascenic şi conectarea la celălalt - partenerul de scenă (cel mai cunoscut astfel de exerciţiu e "Oglinda": cei doi parteneri stau faţă-n faţă, unul generează mişcările, celălalt trebuind să le "reflecte"; versiunea " în orb" a "Oglinzii" presupune că cei doi să stea spate în spate, fiecare simţind energia mişcărilor celuilalt şi încercând să se coordoneze); exerciţiile de încredere (care sunt, inevitabil, şi de atenţie) merg până la situaţia în care unul dintre participanţi se lasă să cadă de la o înalţime mai mare sau mai mică (de pe un pian, de pilda...) în braţele celorlalţi, pregătiţi pentru momentul prinderii. Iar povestea din spatele acestui exerciţiu, exemplul din viaţa noastră teatrală de zi cu zi, e fascinant: în Trilogia antică a lui Şerban, Priscilla Smith (Andromaca în partea dedicată Troienelor) îşi dădea drumul de la balcon în braţele femeilor din Troia, care-o primeau ca pe un dar divin, într-o imagine mai puternică decât orice monolog despre puterea de supravieţuire a neamului lui Priam. (...)Teatrul înseamnă simplitate absolută: adevărul plasării în scena e gradul zero al actoriei - la fel ca istoria literaturii la Barthes, istoria teatrului e una a formelor de interpretare (actoricească şi regizorală). Actoria (această "scriitura" teatrală) a devenit, la rându-i, o falsă evidenţă fabricată pentru a ascunde, într-o fabulaţie credibilă (pentru unii), absenţa realităţii; pretinzând a "reprezenta" realul, actorul teatrului de azi îşi anunţă declarativ propriul statut ("Uitaţi-vă la mine, sunt actor şi joc viaţa"), într-o demonstraţie de exhibitionism deloc voalat. Împotriva acestui exhibiţionism luptă pedagogia lui Radu Penciulescu, împotriva stilului, în favoarea întoarcerii la gradul zero al actoriei, umanitatea în banalul ei polivalent.Atelierul a fost organizat in colaborare cu Centrul Naţional de Studii "Mihai Eminescu".Iulia Popovici, Observatorul cultural: TEATRU. Gradul zero al actoriei  

Susţinut de : Chris JaegerPerioada : 20-30 iunie 2007Loc: Teatrul Naţional Bucureşti    Atelierul a fost coordonat de Chris Jaeger, absolvent al RADA (Royal Academy of Dramatic Arts), Londra, la această oră unul dintre cei mai importanţi specialişti în domeniu.Atelierul a avut loc la Sala Mare a TNB şi a beneficiat de suportul logistic al scenei - echipamente de lumini şi IT Macintosh/Windows de ultima generaţie.Cele două teme ale workshop-ului au fost conceptul, creaţia şi execuţia luminii pentru spectacol şi iniţierea şi perfecţionarea în utilizarea softurilor dedicate informatizării luminilor de teatru (VectorWorks 12).

Susţinut de: Radu PenciulescuParticipanţi: Radu-Alexandru Nica, Radu Apostol, Alexandru Maftei, Vlad Vasiliu, Gelu Badea, Marcel Ţop (regizori), Vitalie Bichir, Relu Poalelungi, Liviu Lucaci, Ionuţ Caraş, Vlad Zamfirescu, Gabriel Velicu, Florin Lazarescu, Natalia Călin, Rodica Ionescu, Dana Voicu, Amalia Ciolan, Oana Ioachim, Lia Bugnar, Brânduşa Mircea (actori). Perioadă: 22 februarie - 3 martie 2007Note de atelierLoc: Teatrul Naţional Bucureşti    Drumul lui Radu Penciulescu, cel pe care timp de 10 zile au mers 20 de actori, actriţe şi regizori cunoscuţi din România, este unul către excelenţă. Ar putea părea un drum omenesc, dar cu fiecare pas, sub talpă apar scoici sfărîmate şi şiraguri de perle, din care întotdeauna se alege scoica cea mai bună.Din prima zi au înţeles cu toţii că întâlnirea a început: o lecţie de viaţă, de artă, de înţelepciune şi naturaleţe. Au fost anunţaţi că atelierul, deşi numit Puterea legitimează?, va avea ca teme principale atitudinea faţă de operele clasice şi relaţia dintre regizor şi actor, uitând de titlul ce părea legat de politic şi având "cu respect" idei legate de opera lui Shakespeare.Fetele au îmbrăţişat provocarea de a juca şi roluri masculine: Amalia Ciolan l-a jucat pe Richard al II-lea, iar Lia Bugnar - pe Aumerle, alături de partenerul ei, Liviu Lucaci. Au fost abordate în prima instanţă roluri ce păreau nesemnificative, ca cel al grefierului, jucat de Dana Voicu, dar care s-au dovedit a fi chei de întelegere a rolurilor mari, "scopul mare a fost împărţit în scopuri mai mici".Fiecare zi aducea cu sine o nouă descoperire, o nouă abordare, un nou stil de interpretare a textului, un nou joc. Richard al III-lea a fost privit ca un entertainer într-un act de stand-up comedy, omul Renaşterii care-l provoacă atât pe Dumnezeu, cât şi propriile limite, ca un ticălos şi, în acelaşi timp, un om de geniu.Toţi cei prezenţi au înţeles cât de important e să facă greşeli pentru a putea învăţa, au lăsat mândria de buni actori deoparte ca să redevină studenţi în faţa unui mare maestru care dorea să le"lase moştenire micile filozofii de viaţă", printre care şi definiţia unei persoane ca "totalitatea răspunsurilor la întrebările vieţii". "Nu se poate spune: Asa e Shakespeare" "Teatrul lui Shakespeare este ca o maşină refăcută după ce am distrus-o, doar aşa putem numi o piesă a noastră", gândind că teatrul european se naşte în momentul în care îl faci, insistă Penciulescu, spunându-i Brânduşei Mircea că sarcina unui actor este să ne facă să vedem, nu doar să auzim. Povestind cum procedau românii cu regiunile cartografice necunoscute, pe fiecare porţiune unde nu ajunseseră scriind, din mândrie, hic sunt leones (aici sunt lei), regizorul şi-i invită pe Relu Poalelungi, pe Ionuţ Caras, pe Florin Lăzărescu şi pe toţi cei prezenţi ca de fiecare dată să facă un efort să "descopere leii" fiecărei scene, să urmeze pas cu pas scena, în loc să spună "Să vă arăt eu cum e!", alături de observaţia că "am început să trăim în salturi", să nu observăm detaliile nici în piese, nici în viaţă, neconştientizând decât că trebuie să ajungem din punctul A în punctul B. Lecţiile lui Radu Penciulescu: să nu se simtă mai mari de cinci ani când explorează o scenă, să se elibereze de prejudecăţi pentru că "prejudecăţile teatrale devin metodă".