Știri

În  deschiderea ediţiei a 14-a, a Festivalului Internațional "Actorul Europei", care s-a desfăşurat aseară, în amfiteatrul din Resen, Macedonia, în prezența unei asistențe selecte - artişti, profesori universitari, personalităţi internaţionale -   Ion Caramitru a fost distins cu titlul "Actor al Europei" pentru întreaga carieră artistică.

Festivalul "Actor al Europei" a fost organizat pentru prima oară în 2003, printre laureați aflându-se  Roger Miremont - Franța, Bruce Myers din Marea Britanie, Monica Santoro din Italia, Costas Gakidas - Grecia, Zijah Sokolovic din Bosnia și Herțegovina, Milena Zupančič din Slovenia.

"Este o mare onoare să devii parte dintr-o mare familie unită prin festivalul de teatru "Actor al Europei," a declarat Ion Caramitru după primirea acestui titlu.
În discursul său de recepție, Ion Caramitru s-a referit la rolul inefabil al timpului, care se dilată sau se comprimă în viaţa artistului după legi nevăzute, neştiute, dar extrem de sensibile, precum şi despre arta căreia i s-a dedicat cu multă generozitate, printr-o carieră pusă sub semnul excelenţei.  "Este loc în Teatru pentru toți cei care au talent. Cred, însă, că pentru a face Teatru adevărat și viu e nevoie de mai mult. Pasiune?, spun unii. Sacrificiu?, alții. Și una și alta, dar, mai ales, implicarea lui adâncă în realitatea zilei, în analiza vremurilor pe care le trăim, în politica de zi cu zi. Vocația Teatrului este construcția unei lumi mai bune, cu drept de preempțiune asupra bunurilor omenirii pe care trebuie să le întoarcă spre folosință generațiilor care se succed.”

"Acest festival de teatru este, totodată,  un succes al cooperării între popoarele din Balcani şi un bun exemplu pentru felul în care națiunile balcanice ar trebui să coopereze,  având, pe lângă dimensiunea artistică,  şi capacitatea de a aduce împreună  cele trei națiuni și culturi de pe malurile lacului Prespa (Macedonia, Albania și Grecia)”- a declarat Djoko Strezovski, primarul din Resen cu ocazia decernării titlului "Actor al Europei".



Cu aceeaşi ocazie, lui Ion Caramitru i s-a conferit şi titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii de Arte Audiovizuale ESRA din Skopje.
Cităm din ”laudatio” făcut de cunoscutul eseist George Banu, președinte de onoare al Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru, profesor universitar la Paris: ”Actorul european pe care îl onorăm azi a coborât de pe scena teatrului pentru a interveni pe scena lumii, asemenea lui Prospero din "Furtuna", cel mai recent rol al său. Exemplar actor shakespearian, el și-a însușit lecția marelui elizabetan care a știut să îngemăneze jocul teatral cu jocul social, prestația scenică și vocația politică. Acesta e sensul în care Caramitru și-a construit propria viață și propria artă,  mereu atent față de ființe, fie ele de ficțiune sau aparținând realității, îmbinând visele cu acțiunea”.

Ambele distincţii i-au fost înmânate lui Ion Caramitru de către cunoscutul scriitor Jordan Plevnes, în dubla sa calitate de  Președinte - fondator al Festivalului „Actor al Europei” şi  de rector al ESRA — prima universitate privată de arte audiovizuale din Macedonia.

Discursul domnului Ion Caramitru:

Teatru după Teatru

Am fost veșnic obsedat de timpul pe care omul îl are la dispoziție numai pentru el. Dacă împărțim orele zilei, așa cum cere disciplina vieții, avem 8 ore pentru somn, 8 ore pentru a lucra la stăpân și 8 ore pentru noi înșine. Dacă mai adaugi și timpul petrecut în tren, mașină sau metrou, el mai scade cu puțin. Calculul nu ține cont de intensitatea unor fapte care pot compensa pierderea de timp.

Dragostea, creația, bucuriile mărunte ale vieții pot fi calculate altfel. Ceasul nu răspunde la asemenea solicitări. Numai Einstein poate oferi o explicație, și aceea relativă, la cum reușește omul să atingă sentimentul veșniciei. Mai contribuie aici și puterea dedublării, efectul unei filosofii care ia în calcul apropierea omului de Dumnezeu și capacitatea lui de sacrificiu. Visul mai adaugă timp și spaimei de a fi doar trecător pe acest pământ. Adunate la un loc, cioburi de oglindă ale realității, toate aceste elemente ne trimit spre teatru, spre cunoașterea de sine care garantează supraviețuirea speciei în disprețul miilor de accidente ale vieții. Teatrul te pândește ca să te închidă între ziduri, unde poți găsi liniștea de care ai nevoie pentru a gândi liber și spontan. Unde, dintr-odată, te trezești copil, gata de a pune mâna fie pe o floare, fie pe un buzdugan. Unde poți fi sigur că visezi aievea. Că ochii tăi deschiși văd lumea așa cum este, nu cum vrea să pară și unde, dacă adormi, pierzi șirul de surprize care ți s-au rezervat. Când vii la Teatru, să-ți iei în ghiozdan și gustarea de a doua zi. Ai să uiți de tine și-o să-ți fie foame, chiar la miezul nopți, când, cu ochii mari deschiși, vei simți că viața are pentru tine un loc rezervat în stal. Tot timpul.

Teatrul poartă în ființa lui mesajul veșniciei.

Urmând ciclul existenței, dând viață personajelor lui etalon, Teatrul își asumă drept de viață și de moarte asupra ființelor de fum pe care le însuflețește. Ele trăiesc încremenite între coperți de carte și așteaptă răbdătoare mâinile dibace care să le pună în mișcare, să le facă să respire, să se lupte și să moară pentru a învia din nou, de fiecare dată când cineva deschide Cartea.

Mă uit cu nostalgie în urmă și revăd ca într-un caleidoscop miile de personaje ale Teatrului Universal și regret nespus că am întruchipat pe scenă doar câțiva regi și prinți sau câțiva oameni simpli care au vrut să schimbe lumea așa cum și eu mi-aș fi dorit. Am mers cu ei până la capăt și i-am adus, întregi la minte, să-și susțină cauza în arenă.

Este loc în Teatru pentru toți cei care au talent. Cred, însă, că pentru a face Teatru adevărat și viu e nevoie de mai mult. Pasiune?, spun unii. Sacrificiu?, alții. Și una și alta, dar, mai ales, implicarea lui adâncă în realitatea zilei, în analiza vremurilor pe care le trăim, în politica de zi cu zi. Vocația Teatrului este construcția unei lumi mai bune, cu drept de preempțiune asupra bunurilor omenirii pe care trebuie să le întoarcă spre folosință generațiilor care se succed.

„În vremuri de restriște cultura se oprește”, spunea un ministru de finanțe al României, de tristă amintire.

- Nu, domnule Ministru, cultura nu se oprește niciodată. Dacă ați fi fost Polonius, prim-ministrul responsabil de viața Danemarcei, v-aș fi spus ca Hamlet:

„Aveți grijă de actori, cinstiți-i așa cum se cuvine, căci ei sunt cronica vie și prescurtată a vremurilor. Mai bine să ai parte de un epitaf prost după moarte decât să intri în gura lor cât timp ești în viață”.

Aviz amatorilor!

Ion Caramitru 

Laudatio de George Banu

Ion Caramitru - premiul pentru cel mai bun actor european

Ce idee frumoasă în aceste vremuri de euroscepticism să se creeze un premiu pentru actorul european. Simbolul este binevenit şi necesar! Şi aceasta, dincolo de opţiunile care vor suscita întotdeauna rezerve, îndoieli şi ...entuziasme. Un actor, într-un an, se constituie ca emblemă a teatrelor din Europa! Poate oare să existe o recompensă mai nobilă? Ion Caramitru o primeşte astăzi într-o ţară care aminteşte originile sale, el, care a marcat cu talentul său scena română.

I-am recunoscut talentul, când încă student, l-am văzut în Hamlet – şi ce debut! Un Hamlet efervescent şi energic, un Hamlet al tinereţii,  această tinereţe care în anii lui mai ’68 năzuia să schimbe lumea, făcând-o mai vie, care credea în posibilitatea unui "socialism cu chip uman". Prinţul jucat de Caramitru întruchipa această dorinţă generaţională de a interveni într-o istorie căreia, studenţii de atunci nu intenţionau să i se supună. Aveam ochii plini de lacrimi când, la sfârşitul acestui Hamlet, dublul meu, după un duel dezlănţuit, dar duel trucat de Regele uzurpator, expira pe scenă. Ceva din speranţa mea, din speranţa ce anima familia mea de prieteni, înceta să trăiască şi moartea acestui prinţ pe care l-am iubit atâta, îi atesta înfrângerea.

Caramitru va mai juca Hamlet la ora când România se sufoca sub placa de plumb a lui Ceauşescu. Prinţul, mai vârstnic, devenise un prinţ filozof, prinţ ce ezita între nevoia de a combate şi pulsiunea melancolică. Nu un prinţ romantic, ci un prinţ ludic  şi adesea bufon. Un prinţ impregnat de presentimentul înfrângerii şi care, în pofida lui, voia să continuie lupta. El nu era singur şi dialoga cu pianul la care cânta un mare muzician român. Hamletul lui Caramitru, al vârstei adulte şi al unei nopţi fără stele, fără speranţă, între cuvinte şi note muzicale încarna atunci această tulburare profundă,  un Hamlet al unei alte epoci, cea de fier! Publicul român s-a recunoscut în acest amestec de scepticism şi de încăpăţânare combativă în măsura în care a recunoscut în Prinţ un alter ego al său. După căderea lui Ceauşescu, a fost pentru mine o fericire că am putut invita acest spectacol la Teatrul Odéon din Paris unde a cunoscut un triumf. Era un strigăt de suferinţă ce ajungea la Paris odată cu fractura cortinei de fier.

Caramitru a jucat multe roluri şi unele din interpretările sale au rămas indisociabile de creaţia sa, ca, de exemplu, acel Leonce de neuitat, celebru personaj din Büchner, în spectacolul pus în scenă de Liviu Ciulei. Îl mai văd încă, înaintând până la avanscenă şi lansând un cuvânt, "mâine", care de atunci a răsunat în mine pentru totdeauna ca o şoaptă a îndoielii, a nesiguranţei, a aşteptării. "Mâine" – de câte ori nu mă gândesc la Leonce al său când îl pronunţ în dialoguri cu prieteni. Din ce va fi făcut "mâine"? Un actor a făcut definitivă întrebarea ce s-a fixat în mine ca o alertă intimă.

Caramitru a jucat bufoni din comediile lui Shakespeare – nu l-am văzut –  a jucat în Gorki şi în Shakespeare. Dar, nu demult, priveam înregistrarea cu Vicarul, de Rolf Hochuth, în regia unui prieten comun, Radu Penciulescu. Imposibil să şterg din faţa ochilor această imagine care mi-a apărut ca o culme a moralei, expresia absolută a eticii la epoca barbariei naziste. Noi am îmbătrânit cu toţii şi el se ridică, viitoare victimă ca personaj, dar şi ca actor rămas perpetuu tânăr.

Se spune că teatrul nu lasă urme, asta e valabil poate pentru teatrul  banal, obişnuit, căci marile experienţe impregnează memoria unui spectator fericit aşa cum, câteodată, am fost eu. Şi cum să nu admitem asta când vocea sau apariţia unui actor precum Caramitru au rămas păstrate în memoria mea? Actorii nu mor decât atunci când martorii mor şi ei..., apoi, ei rămân "legendari", "trăind sub pământ", ca să preluăm o celebră replică a Electrei.

Caramitru a făcut filme, şi apariţia sa în Luchian a rămas de neuitat, acest pictor român, artist de geniu distrus de tuberculoză, pictor blestemat, care a lăsat capodopere în care  recunoaştem efecte ale trecerii sale prin Franţa. Dar, mai presus de orice, Caramitru s-a revelat ca un maestru al poeziei, iar pe scenă, în recitaluri de neuitat, s-a confruntat cu Shakespeare sau cu mari poeţi, mai ales români. El spune versurile luându-şi libertăţi sintactice. Frânge frazele şi lasă să se audă cuvintele altfel, recurge la schimbări vocale vertiginoase şi face să ţâşnească limba poeţilor într-o splendoare nebănuită.

Ion Caramitru s-a impus ca un actor angajat în istorie, mai cu seamă în timpul evenimentelor care au determinat fuga lui Ceauşescu. El a însufleţit atunci mulţimea, a luat hotărâri, a acţionat ca un conducător capabil de gesturi decisive în acele momente de febră ale istoriei. De atunci, prin funcţiunile şi sarcinile pe care şi le-a asumat, Ministru al culturii, Preşedinte UNITER,  a asociat teatrul şi dimensiunea civică. De aceea el e cineva "mai mult ca un actor", artist şi personaj public.

După ani de eforturi, el a reclădit Teatrul Naţional, oferind astfel capitalei române un instrument excepţional care a primit, cu succes, anul trecut, Festivalul NETA.

Actorul european pe care-l onorăm astăzi a depăşit  scena de teatru pentru a interveni pe scena lumii asemenea lui Prospero din Furtuna, ultimul său rol, cel mai recent. Ca un exemplar actor shakespearian, el a integrat lecţia marelui elizabethan care aliază jocul teatral şi jocul social, prestaţia scenică şi vocaţia politică. În acest sens, Ion Caramitru şi-a construit viaţa şi arta, căci a fost întotdeauna atent la fiinţe, fiinţe  de ficţiune sau fiinţe adevărate, la vise şi la acte.