Știri
Mihai Șora: Partea daruită a jocului: Brancuși văzut de Fondane
Duminică, 25 octombrie 2009, de la ora 11.oo, la Sala Atelier, în cadrul Conferințelor Teatrului Național, Domnul Mihai Șora prezintă conferința cu tema Partea daruită a jocului: Brancuși văzut de Fondane.
„Dumnezeu, care a creat lucrurile, viețuitoarele, formele, a căzut pradă unei nemaipomenite lenevii; a face lumea în șase zile e semn de pripeală; cu dalta, cu ferăstrăul și cu mâinile sale, Brâncuși reia, una după alta, făpturile neduse până la capăt: a îndreptat până acum cocoșul, pasărea, ba chiar și pe Socrate l-a redat sieși. Căci Brâncuși este un logician, un logician înfocat, pe care nicio sclipire nu l-ar putea mulțumi, pe care nu l-ar descuraja nicio beznă, care tinde mereu spre mai adunat, mai inefabil, mai avântat. La el, mișcarea - strânsă în chingi, fremătând de nerăbdare - se înverșunează să-și ia avântul : până și mănușile îi sunt bătute-n cuie, ca să nu-și poată lua zborul. « Străveziu ghețar de zboruri ce n-au fost » : la Brâncuși s-a gândit Mallarmé! Niciodată, aici, schimonoseala unui unghi deschis, niciodată scară fără capăt. Cine-l va fi învățat pe acest țăran de la Dunăre toate regulile jocului său, cine-i va fi îngăduit să-și găsească limitele jucându-se, și să atingă cea mai profundă expresie a unei arte care, de milenii încoace, se află în căutarea a ceea ce o definește și o singularizează? Laocoon nu are ce-l învăța."
Referința: Benjamin Fondane, „Brancusi", în Cahiers de l'Étoile, II, 11, septembrie-octombrie, Paris, 1929 (cu două fotografii de Constantin Brâncuși). Traducere din limba franceză de Luiza Palanciuc și Mihai Șora [ediția I: Editura Limes, 2008; ediția a II-a: Editura Polirom, seria de autor „Benjamin Fondane" (în curs de apariție); ediții electronice ale operelor, facsimile, analize, comentarii, anunțuri la adresele: http://www.fondane.eu, http://www.fondane.fr și http://fondane.wordpress.com/].
Miza lui Fondane, în acest eseu publicat în anul 1929, este deopotrivă filosofică și estetică. Postura lui poate părea, la o primă lectură, aceea a lui Candide, față de filosofia tradițională a artei - în orice caz, a unui nespecialist, a cărui singură ambiție ar fi de a verbaliza câteva nedumeriri, probleme și ipoteze susceptibile să întâlnească (și) preocupările „experților". Dar întrebările lui Fondane sunt fals naive. Într-o oarecare măsură, putem desluși - în subteran - o paralelă între gândirea obsoletă, amenințată de osificare sau scleroză, și dispozitivul mental, artistic pe care îl articulează Brâncuși. Ea traduce totodată o neliniște în fața crizelor de legitimare care afectează, în modernitate, criteriile și valorile reperelor tradiționale, iar arta lui Brâncuși nu scapă nici ea, la începutul secolului, de o punere sub semnul întrebării a propriei întemeieri ontologice.
Inventio înseamnă, la Brâncuși, descoperire : a da formă unei idei. Așadar, nu tradiția platoniciană în sens strict, care neagă „puterea" creatoare a artistului (cu numele ei generic de mimesis), ci o interiorizare a prototipului. Nu copie, decalc, transcriere, transpunere, ci restituire a esenței.
Acest „model" esențialist nu i-a scăpat, desigur, lui Fondane. Dar tot el face observația că Brâncuși nu creează ex nihilo; el nu este un artifex divinus - acel moștenitor al lui Deus artifex medieval; nu face, așadar, brâncuși bărboși mai mici sau mai mari. Invenția este neîncetat readusă, la Brâncuși, în matca etimologică a lui a găsi. De aici și imposibilitatea de a reduce formele sale la statutul de replică : nu mimesis, ci esențializare. Cu alte cuvinte : preexistența unui conținut.
„La Fondane [...] există o căldură a relațiilor interumane care emană din toate textele sale. Apoi, felul în care și-a cultivat prieteniile, fidelitatea față de maestrul lui, toate au o bază foarte puternică în această capacitate de dăruire care se numește iubire. [...] Există, la el, o contrafață a nădejdii, care se numește deznădejde; una extraordinar de puternică în legătură cu propria soartă și cu soarta semenilor săi. [...] Credința e capabilă de dragoste, de o îmbrățișare a semenului care poate merge până la propria autosacrificare senină. Există alt tip de credință care este chinuită de problema mântuirii: nu pentru sine, ci pentru lumea întreagă. Sunt multe forme ale credinței. Or, dacă judecăm în profunzimea a ceea ce crede și a ceea ce face, Fondane este un credincios autentic."
Fragment din volumul Mihai Șora - O filosofie a bucuriei și a speranței, de Leonid Dragomir (București, Editura Cartea Românească, colecția „Hors collection", 184 p. in-octavo, 2009).
Despre Mihai Șora:
Unul dintre cei mai însemnați filosofi și eseiști români contemporani, membru fondator al Grupului de Dialog Social și al Alianței Civice, cunoscut traducător.
S-a născut la 7 noiembrie 1916. După studii de filosofie la Universitatea din București (1934-1938), a plecat la Paris, devenind cercetător la Centre National de la Recherche Scientifique. Constrâns să revină în țară în anul 1948, se dedică unei vaste activități editoriale, regândind din temelii colecția „Biblioteca pentru toți", în care vor apărea, în deceniile șapte, opt și nouă, cele mai importante cărți ale culturii universale. Din anii '70, a început să publice dialoguri filosofice în revistele literare, dialoguri care vor alcătui cărți de referință în filosofia românească. După 1990, a fost membru fondator al Grupului pentru Dialog Social și al Alianței Civice. A fost ministru al Învățământului în primul guvern de după revoluție, funcție din care a demisionat, în semn de protest, imediat după mineriada din 13-15 iunie 1990.
Dintre volumele publicate de domnul Mihai Șora amintim : Du dialogue interieur (1947), Paris, Editions Gallimard, Sarea pamîntului (1978), A fi, a face, a avea (1985), Eu & tu & el & ea sau... dialog generalizat (1990), Despre dialogul interior (1995), Firul ierbii (1998), Câteva crochiuri și evocări (2000), Mai avem un viitor? România la început de mileniu , interviuri (2001), Locuri comune (2004), Clipa și timpul (2005), Despre toate și ceva în plus. De vorba cu Leonid Dragomir (2005; ediția a II-a revizuită și adăugită 2006).
A tradus din Jean-Jacques Rousseau ( Visările unui hoinar singuratic) și din Sartre ( Cu ușile închise).
A fost de două ori premiat de Uniunea Scriitorilor: în 1978 pentru Sarea pământului și în 1998 pentru Firul ierbii .
Pentru mai multe informații legate de bilete: 021. 314. 71. 71 (Agenția de bilete)