Știri

O veste cumplită s-a abătut în zi de duminică și de sărbătoare, Înălțarea Sfintei Cruci, asupra teatrului românesc. Ștefan Iordache, marele artist ȘTEFAN IORDACHE, a încetat din viață. Suferea de mai multă vreme de o boală incurabilă, dar, cu o demnitate, cu o noblețe și cu o discreție absolute, a sfidat suferința, a urcat pe scenă și s-a dăruit publicului cu energia omului aflat în cea mai bună formă. Ultimul său rol, un triumf, a fost al prințului Potemkin din „Ecaterina cea Mare” de Bernard Shaw la Naționalul bucureștean. Tot aici, cu puțini ani în urmă, a mai adăugat carierei sale noi nestemate: „O scrisoare pierdută” de I.L. Caragiale și „Barrymore” de William Luce.            

Colegii din Teatrul Național, împietriți de durere și cu sufletul alături de Mihaela Tonitza-Iordache, aduc un ultim omagiu ARTISTULUI de geniu și PRIETENULUI de nădejde care a fost ȘTEFAN IORDACHE.            

Fie ca Dumnezeu să-l primească printre îngerii lui și să-l răsplătească pentru toate bucuriile pe care le-a adus lumii.            

Cei care l-au îndrăgit își vor putea lua un ultim rămas bun de la Ștefan Iordache, marți, 16 septembrie, între orele 9:00-13:00, în Foaierul Sălii Mari a Teatrului Național.                      

Înmormântarea va avea loc miercuri, în comuna Gruiu.

Mesaje de condoleanțe

"Iordache, un actor nesupus

Un mare actor e un actor nesupus. Dincolo de roluri și de spectacole, el impune o imagine a omului, un raport cu lumea, un mod de a fi. De aceea el e mai mult decât un actor. Și Ștefan Iordache se număra printre acești rari aleși ai scenei și ai ecranului. La o asemenea mărturisire de sine el a ajuns încă de la început, de la debutul de neuitat cu Arturo Ui la Casandra, unde noi, cei mai tineri cu un an, îi priveam uimiți puterea angajării și intensitatea prezenței. Un actor, un mare actor, se năștea sub ochii noștri. Și noi o știam. Nimeni nu se îndoia. Confirmarea nu s-a lăsat așteptată: Iordache, într-un spectacol memorabil semnat de Dinu Cernescu, se impunea în "Ghelderode", la teatrul Nottara, pe care nu l-a părăsit niciodată, ca "tânărul revoltat" al scenei românești. Debordând de energii într-un corp suplu și nervos, el ne permitea să auzim "glasul morții" care răsuna grotesc și bufon în palatul flamand. El nu-și avea egal decât altundeva: Laurent Terzieff în Franța, Vîsotski în Rusia, Cybulski în Polonia erau semenii lui. În România era unic.

L-am regăsit în „Hamlet" la Paris și în seara aceea, alături de el, lângă Turnul Eiffel, i-am spus: "Ștefan, un actor ca tine n-are nimic de invidiat nimănui pe lume". A urmat Richard al III-lea, pe care nu l-am văzut, dar l-am imaginat, de departe. L-am revăzut la München, în "Titus Andronicus" și apoi l-am invitat la Teatrul Odeon pentru o serie de monologuri ale regilor shakespearieni, pusă în scenă de Alexa Visarion care mi-l arătase în filmul său, "Înghițitorul de săbii". Actorul revoltat devenise un actor sfâșiat. Energiile nu se stinseseră, dar căpătaseră o altă culoare: luptei cu lumea îi succedase durerea de a fi în lume. Ultima dată când l-am văzut voia să joace Lear: a plecat înainte de a abdica. În lumea lui Shakespeare el, întotdeauna, s-a împlinit. Îi era familiară. Ca aceea a lui Dostoevski, căci el rămâne marele Raskolnikov al scenei românești. Iordache credea că în viață domnește o lege unică: Crima și pedeapsa. Sanda Manu i-a revelat-o. Și el a respectat-o.

Iordache nu s-a trădat. Și nici nu s-a reconciliat. E ce am înțeles când i-am citit interviurile din cartea Ludmilei Patlanjogru. El descrie acolo, ca un personaj din romanele lui Garcia Marquez, o Oltenie fantastică și stranie cu apariții, obscurități și mistere. O lume pe care a purtat-o cu el, n-a uitat-o și din care s-a nutrit. Când într-o zi, la țară, l-am văzut printre lăutari cântând, am înțeles că pentru totdeauna va rămâne un lup singuratic. Unic, Iordache a impus pe scenă o prezență monologală. Rolul era, pentru el, o manieră de a se mărturisi în public. De a se consuma până la capăt și de a reînvia. Mereu singur!

Ștefan, dincolo de imaginea publică, era, profund, o ființă tragică. Confortul îi era străin și falsul insuportabil. Mihaela Tonitza, pe care eu i-am prezentat-o acum patruzeci de ani, l-a acompaniat și ajutat. Și poate, grație ei, a rezistat. Cu un actor care moare, arde o bibliotecă, dar dacă dispar cărțile, amintirile persistă. Și cei ce supraviețuiesc sunt, cât pot, paznicii lor vigilenți. Din ce în ce mai des, fac din acest imperativ legea mea morală. Sarcină grea."

George Banu

"În numele meu, al colectivului Teatrului Național "Radu Stanca", al Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu și al tuturor iubitorilor de teatru din Sibiu ne exprimăm regretul și tristețea în legătură cu dispariția atât de grabnică a inegalabilului actor Ștefan Iordache.

Scena Teatrului Național București și a țării pierde pe unul din cei mai străluciți slujitori ai teatrului și filmului românesc.

Primiți gândul nostru pios, lacrima și eterna amintire pentru cel care a fost, este și va rămâne Ștefan Iordache.

Dumnezeu să îl odihnească în pace!"

Director General TNRS

Prof. univ. dr. Constantin Chiriac