"Ah, nu, nu va urma un spectacol despre cât de ignoranţi sunt eroii clipei în comparaţie cu măreţia străbunilor. Stilul ăsta populist - păşunist de a glorifica nătâng epoci trecute & oameni decedaţi & simboluri de creşă n-a fost niciodată stilul lui Afrim. Nu se va înşira nici o lăcrămioară pe scenă aceea care a cunoscut, cândva, momente ruşinoase. Afrim preferă macii.

Apropo de scena aceea. "He got me from hello!" mi-a mărturisit un prieten, la pauză, cu oarece lacrimi în ochi. Hello înseamnă, în cazul Pădurii, scena. Aflat în cel mai bun an (de până acum) al celei mai bune perioade de creaţie (de până acum), Radu Afrim a realizat, împreună cu formidabilul Cosmin Florea (scenograf, ex-ucenicul Iulianei Vîlsan), cu Andrei Cozlac (proiecţii video & efecte speciale), cu Andrea Gavriliu (mişcare scenica & dans belic & coregrafie erotică) şi cu Marius Manole (cameră-live; da, nu e nici o greşeală!), unul dintre cele mai frumoase spaţii de joc pe care le puteţi admira în anii aceştia.   

Apostol Bologa al lui Alex Potocean e poate cel mai ne-afrimian dintre personajele recente ale artistului (apropo, ştiţi vreun artist român peste Afrim în acest moment particular pe nume decembrie 2018?). Individualitatea lui e atât de pregnantă, încât spectacolul pare un cult al personalităţii acestui om gâtuit de dileme, zdrobit de nehotărâre, măcinat de imposibile alegeri.   

Prin jocul sau egal, sec, exterior, refuzând orice excese, Potocean îl aduce în 2018 pe intelectualul interbelic ale cărui gesturi şi monoloage ar fi putut fi bănuite de inactualitate. O oarecare nuanţare poate că ar fi de dorit în anumite momente, pentru o mai bună subliniere a transformărilor prin care sufletul tulburat al personajului său trece. Dincolo, însă, de această observaţie periferică, interpretarea lui Potocean stă sus. Foarte sus".  

Mihai Brezeanu, Liternet - Cel mai iubit dintre afrimieni - Pădurea spânzuraţilor   

"Radu Afrim are acel soi rar de patriotism amar pe care îl foloseşte cu inteligenţă pentru a crea un spectacol-monolit despre conştiinţa românească.

Pornind de la un scenariu foarte bine decupat, o adaptare riguroasă şi bine structurată a romanului, constructul spectacolului e ca o mandala din nisip colorat perfect desenată de călugări budhişti. Scenografia, light designul, coregrafia, video mapping-ul, universul sonor, fiecare element creativ în parte e plin de amănunte şi are o poezie a sa în acest tablou kinetic perfect armonizat. Vizual, „Pădurea spânzuraţilor” are spectaculozitate şi consistenţă.  

În tot acest eseu-vizual fascinant şi impresionat, actorii devin parte integrantă a tabloului în mişcare compus de o mână sigură şi precisă.

Radu Afrim a făcut din „Pădurea spânzuraţilor”, romanul lui Rebreanu pe care toţi îl cităm, dar prea puţini îl mai citim, un spectacol care te ia de guler şi te pune în faţa unei oglinzi veneţiene dintr-un conac de acum o sută de ani. Şi ce să vezi, că te vezi pe tine cu tot patriotismul tău declarat şi declamat şi te sperii. Te sperii de cât de singur ai rămas în timp ce îţi ţineai privirea în mini-ecranul tău la purtător şi de cât de rea a rămas lumea din jurul tău. E un gest de patriotism netrucat pe care mai înainte l-au mai făcut domni precum Caragiale, Ionesco sau Pintilie".

Alina Epingeac, Yorick - Când soldaţii se transformă în câini în „Pădurea spânzuraţilor”  

"Pădurea spânzuraților va rămâne ca punct de reper în istoria teatrului românesc.

... pentru mine, scena cu valizele soldaților purtând în interior chipurile martirilor care au făcut parte din mișcarea de rezistență din munți din primii ani de după cel de-al doilea război mondial, cu acele candele care le luminează chipurile și care aruncă umbre asupra spațiului din jurul lor este scena cu cel mai mare impact vizual din tot spectacolul. Și dacă pleci de la Pădurea spânzuraților doar cu această imagine în minte și tot i-a reușit demersul artistic lui Radu Afrim! Căci da, istoria adevărată nu e scrisă în manualele de istorie, ci în rănile trupurilor sfârtecate de tăvălugul șirului lung și nedrept de fapte istorice care au aruncat România în gropa unui comunism exterminator de valori umane.

Sunt multe de spus / scris despre Pădurea spânzuraților și sunt sigură că, din acest punct de vedere, cronicile spectacolului vor fi foarte diferite. (...) Aș mai pomeni și despre ... sticlele cu maci care marchează drumul de întoarcere al lui Bologa acasă. Un drum șerpuit, așa cum este și cel al istoriei românilor. O imagine cu atât de mult mesaj în ea, încât mi-aș dori să rămâneți cu ea în gând până la momentul în care veți intra în sală. E drumul pe care Radu Afrim se întoarce acasă, la ai lui. Drumul pe care istoria îl face prin memoria unui popor întreg și de la care te poți abate, te poți rătăci, dar la care poți să și revii".

Nona Rapotan, BookHub - Drumul spre casă trece prin Pădurea spânzuraților  

"Răvășitor.

Așa arată pădurea spânzuraților lui Radu Afrim.

Eroul de care avem nevoie astăzi, cel care nu vrea să lupte împotriva propriei țări, calm și precis în îndatoririle lui militare, demn în întâlnirile cu superiorii, ferm în scena în care distruge un reflector al inamicilor, coleric uneori (mai ales în criza pe care o face când află că trebuie să treacă pe frontul românesc), fragil în cele în care se îndrăgostește de Ilona și infinit de cald în cele în care-i vorbește mamei, prin scrisori sau prin viu grai, Bologa este sfâșiat mereu înăuntru între datorie și onoare, se umple de regret și remușcări, fiind strivit în final de absurditatea războiului în care a fost aruncat. 

Dintr-un univers dominant de un război sută la sută afrimian, în care moartea pândește insinuant (ba cu dinții încleștați, ba cu umor) din fiece cotlon al scenei, asistăm la agonia Imperiului Austro-Ungar și speranțele de pace și autonomie a unei națiuni, din care se decupează inteligent destinele unor oameni ce nu și-au dorit să fie eroi, cu fricile, dramele și iubirile lor, care îți răscolesc fiecare celulă. 

Oare cât cântărește crima care ne apasă sufletele? Și cui îi mai pasă de sufletele noastre? Dacă noi nu vrem să murim acum? Dacă noi vrem să trăim?

„Unde mergem?…”

Nu știu, Radu Afrim. Am plâns. Încă mai plâng.

Mulțumesc că m-ai întrebat".

Luciana Antofi, Blog - Țara defrișărilor ilegale de codru și de conștiințe: PăduREA SpânzURAților lui Radu Afrim  

"Departe de teatrul angajat, vizionar în concepție, Radu Afrim atacă teme dure și formulează întrebări incomode unui public pe care-l provoacă dintr-o dublă perspectivă: conceptual – tematica discursului și prin destabilizarea estetică a formelor scenice reunite (grupuri de actori în mișcare, proiecții video / mapping, univers sonor aparte – Lenuţa şi Teodora Purja sunt două interprete originare din comuna în care s-a născut Liviu Rebreanu, ambele emoționând prin măiestrie artistică), reușind să confere o notă de natural unei drame istorice / de epocă. 

Prin efervescența unor idei care scurtcircuitează gândul, Radu Afrim amintește fiecărui spectator de propria sa umanitate. 

În versiunea afrimiană, Pădurea spânzuraților este o operă scenică în care imaginile, implicit și spațiul, se nasc din viziuni și sensibilități proprii. Umanitatea abulică pe care spectacolul o dezvăluie se mișcă încontinuu. Unica rigoare este cea impusă de regizor actorilor, care compun cu bună știință imaginile dispersate ale unui haos uman. Cioburile unei umanități distorsionate de ură trezesc stări contradictorii și transmit un mesaj dureros.

Ca un moralist discret, Afrim a scormonit textul lui Rebreanu și a transformat Pădurea spânzuraților într-o panoramă a deșertăciunilor și a făcut o reverență în fața Istoriei, cultivând autenticitatea."

Mădălina Dumitrache, Bel Esprit - Lumini printre umbre – „Pădurea spânzuraților”  

"Indiscutabil, Radu Afrim a lucrat foarte bine cu toţi actorii. Sunt însă câteva apariţii care se situează la nivelul excelenţei. În primul rând, îl am în vedere pe titularul rolului principal, Alexandru Potocean. Care creşte remarcabil în partea a doua a spectacolului. Apariţiile lui din ultimele douăzeci-treizeci de minute ale spectacolului sunt de antologie. Apoi Richard Bovnoczki şi Marius Manole. Nu pot să nu mărturisesc infinita, colosala surpriză pe care ne-o face într-o evoluţie de mare clasă Natalia Călin (doamna Bologa). Mai relev trecerile prin scenă, intens colorizate ale unor actori tineri precum Ciprian Nicula (Petru), Emilian Mârnea (Caporal, Muzicant), Florin Călbăjos (Preotul Boteanu, Muzicant), Liviu Popa (Cervenco), Octavian Voina (Svoboda, Soldat), Tiberiu Enache (Adolescent, Soldat). Şi, desigur, omogenitatea şi coerenţa ansamblului.

Mircea Morariu, Adevărul - Un mare spectacol și imperfecțiunile lui  

"Ceea ce este impresionant în spectacolul lui Afrim e nu doar faptul că produce emoție din fapte, vorbe și gânduri care au sunat când naționalist propagandistic, când desuet, ci și, mai ales, că proiectează spre noi, în contemporaneitate, subiectul și personajele fără ostentație, organic, necesar. Stilul său, modul său de a gândi teatrul îl duc apoi spre o sinteză în care simbolurile și abstracția potențează ideile și susțin dezbaterea pe care o angajează autorul.  (...)

Prezența concludentă a lui Manole îi permite lui Bologa, interpretat cu mare atașament și convingere de Alexandru Potocean pe toată gama stărilor sale, să-și trăiască la vedere dilemele, să ne ia părtași la frământările sale, ușurându-și într-un fel împovărătoarea dramă. 

(...) un poem filosofic, polifonic, cu un tulburător mesaj despre destin, patrie și istorie, în fața căruia - vorba lui Bologa - inima și mintea parcă nu mai pot merge împreună. Ceea ce este impresionant în spectacolul lui Afrim e nu doar faptul că produce emoție din fapte, vorbe și gânduri care au sunat când naționalist propagandistic, când desuet, ci și, mai ales, că proiectează spre noi, în contemporaneitate, subiectul și personajele fără ostentație, organic, necesar. Stilul său, modul său de a gândi teatrul îl duc apoi spre o sinteză în care simbolurile și abstracția potențează ideile și susțin dezbaterea pe care o angajează autorul". 

Doina Papp, Revista 22 - O pădure simbolică într-un spectacol-poem de Radu Afrim  

"Marius Manole şi Alexandru Potocean reuşesc un aproape neverosimil exerciţiu de complementaritate, o halucinantă suspendare între Acum şi Atunci. În rostirea lor replicile au ceva din forţa remanentă a mesajelor benign subliminale, se deschid asemenea unor hublouri către un Ieri întunecat, mâlos, captiv şi explodează într-un Azi diform, bezmetic, impersonal. 

Acesta este genul de spectacol care se ia pe cont propriu şi se decontează individual. E puternic, original, asumat şi reclamă spectatori responsabili, cu fibră receptivă, cu apetenţă pentru mesaj încărcat de sens.

„Pădurea spânzuraţilor” nu e doar teatru de vineri seara, unde mergem că nu e nimic la televizor, mergem să ne râdem şi că ne place Manole. E un demers cultural endoscopic, invaziv ca orice proiect tratat serios". 

Răzvana Niţă, Blog Acta est fabula – Fratele meu de sub ştreang  

"... de abia Pădurea spânzuraţilor constituie evenimentul major, necesar şi dureros, al mult şi des cântatului Centenar (dacă e să gândim cinstit asupra problemelor de fond, de interes realmente naţional). Translarea făcută de Afrim între momentele cu adevărat majore, cu adevărat eroice şi reverberaţiile ce au urmat, de atunci încolo produc o formidabilă revelaţie: nu că am pierdut, ca naţie, tot ce câştigasem atunci, în 1916-18, dar veacul de pustietate care s-a scurs între timp a adus România la stadiul unei foste păduri, tăiată vârtos, până la nimicire de urmaşii celor pe care, acum 100 de ani, îi învinsese, cum-necum.

(...) spectacol dens, emoţionant, în care fiecare replică sau scenă uimeşte, ridică întrebări şi pune pe gânduri, ca pe jar...

(...) eveniment cultural, realmente naţional, reprezintă un strigăt de revoltă şi disperare, un apel la memoria lucidă, la demnitate şi la adevăratul patriotism. (...) Eveniment ce reuneşte, admirabil, dimensiunea înalt estetică şi pe cea militantă".   

Bogdan Burileanu, Liternet - Pădurea Gorgonelor. Coşmarul fără sfârşit... - Pădurea spânzuraţilor  

"Pădurea spânzuraţilor – spectacolul, nu romanul – are tineri care n-au citit cartea pentru BAC, are părinţi plecaţi în Italia, are povestea lui Rebreanu cu sacrificiul din credinţă şi datoria faţă de tine, mai presus de ceea ce-ţi cere o autoritate, are dans (cu o coregrafie puternică şi emoţionantă– concepută de Andreea Gavriliu – cu actori dansatori, pe bune) şi mult umor.

Îl are pe Manole care vibrează pe scenă şi pe Potocean care e într-una dintre cele mai rafinat - intelectuale interpretări ale sale. (...) Are secvenţe foarte foarte emoţionante (...)  Mai are înţelegerea profundă a filosofiei lui Rebreanu (care a scris romanul ca un omagiu pentru fratele său ucis în război când a vrut să treacă în armata română) şi a zonei în care a trăit pentru că Afrim şi Rebreanu sunt născuţi pe lângă Bistriţa, în sate vecine". 

Cristina Bazavan, Simpa Bazavan.ro - #devazut Padurea spanzuratilor la TNB – o alta provocare a lui Radu Afrim  

"Realismul şi poezia sunt cei doi plămâni cu care „noua pădure” a lui Afrim respiră; o respiraţie largă care îndestulează estetic şi îndeamnă cu o discreţie rafinată la decantarea lucrurilor esenţiale. Reuşeşte acest pariu dificil introducând în scenă un personaj enigmatic, Conştiinţa. În interpretarea lui Marius Manole, „dublul critic” al lui Apostol Bologa traversează un spectru generos de nuanţe, acumulează multe întrebări în încercarea de a da un sens personal binelui şi răului care, departe de a rămâne idei abstracte, se configurează ca relaţii, ca legături între semeni. Marius Manole face vizibile metamorfozele interioare ale lui Bologa, acompaniind just şi cu fineţe trecerile de la o stare la alta, alteori pregătind salturile în gol ale sufletului. Vocile celor doi se urmăresc ca într-o Fugă, făcând dialogul lui Bologa cu sine o expresivă călătorie în labirint".

Andreea Nanu, Ziarul Metropolis – Bologa, Apostol  

"Când Teodora Purja intonează o doină ardelenească de jale despre codru pe scena mare de la Teatrul Național din București, acompaniată sonor de drujbe turate la maxim, te trec fiorii! E un „anunț“ estetic despre acum o sută de ani și despre astăzi, care instalează privitorii în premisa de construcție regizorală și trasează un orizont de așteptare cuprinzător pentru Pădurea spânzuraților a lui Radu Afrim.

Afrim a lucrat impecabil cu actorii, atât ca individualități, cât și ca suport".

Oltiţa Cîntec, Suplimentul de Cultură - Pădurea spânzuraților, un spectacol care se autodevorează  

"Teatral vorbind, spun de la bun început că această Pădure a spînzuraților mi se pare în același timp un spectacol plin de profunzimi, provocator estetic și tematic și unul ale cărui opțiuni de a apăsa pe „butoanele“ contemporane ale publicului nu se dovedesc, în final, neapărat organice și/sau integrate în propunerea centrală.  

Iulia Popovici, Observator Cultural - Cîte ceva despre o Pădure a spînzuraților  

"Pădurea spînzuraţilor este un eseu demitizant despre identitatea naţională, capabil să contrabalanseze festivismul care a marcat anul trecut Centenarul, fiind, în acelaşi timp, singurul spectacol monumental viabil pe această temă".  

Oana Stoica, Dilema Veche - Nimic nou pe frontul de Est  

"Modernitatea şi poezia unei scriituri susţin construcţia unui spectacol-poem tulburător, modern, vast, plin de detalii amănunţit elaborate, cu răbdare, dedicaţie şi pasiune, care te costă creîndu-l, jucându-l, privindu-l, care te provoacă să cercetezi implicat timpul şi spaţiul, cei o sută de ani, care îţi mişcă mintea şi sufletul să vibreze, să cureţe praful prejudecăţilor, al suficienţei, al ignoranţei chiar. (...)

Axul moral al spectacolului este o dimensiune care m-a emoţionat enorm. Mi se pare miză majoră care dublează perfect toate ţesăturile acestei creaţii a timpului meu, o creaţie puternică, europeană, cu o tensiune care nu-mi dă pace".

Marina Constantinescu, România Literară nr.2/2019 - Ce întuneric s-a lăsat pe pământ   

"Pădurea spânzuraţilor, în regia lui Radu Afrim, de la TNB, nu numai că aduce textul lui Liviu Rebreanu în actualitate şi nu numai că face uz de cele mai noi mijloace estetice ale teatrului contemporan, dar face legătura cu situaţia politică din România, cu cea europeană în întregul ei, poate chiar mondială, adresând o întrebare valabilă pentru toată lumea astăzi: ”Unde / Încotro mergem?”.

Spectacolul nu este doar de perspectivă, ci şi de detaliu. Din nevoia de a reda detaliile şi pentru ca acestea să poată fi receptate de spectatori (detalii de interior, covorul de perete, tabloul cu Adam şi Eva etc., dar şi detalii care ţin de mimică, gestică şi corporalitatea personajelor), Radu Afrim introduce în mod justificat proiecţia în timp real. Detaliile contribuie la caracterul de spectacol-mărturisire. Spectacolul este fără îndoială o mărturisire, dar nu despre trecut, ci despre prezent. Este cel mai social spectacol al lui Radu Afrim, fără a fi documentar. Reuşita în acest sens se datorează în mare parte distribuirii lui Alexandru Potocean în rolul lui Apostol Bologa, un actor cu o experienţă uriaşă în teatrul documentar şi social-politic, deţinând totodată forţa de a crea un personaj puternic din punct de vedere uman, moral şi psihologic".

Dana Ţabrea, Ziarul de Iaşi - Încotro mergem?  

"...un spectacol precum ”Pădurea spânzuraților” realizat de Radu Afrim nu poate decât să iște convorbiri și scrieri interminabile, datorită nenumăratelor simboluri, frumuseți și înțelesuri pe care le cuprinde. Sper ca, așa cum și-a dorit regizorul, spectacolul Naționalului bucureștean să-i facă pe cei tineri să pună din nou mâna pe cartea lui Rebreanu și, de asemenea, să-i pună față în față cu istoria, ridicându-le întrebare ce răsună și acum: după 100 de ani, unde am ajuns și ”Unde mergem?” Căci acum îmi dau seama că la întrebarea ”Cine e Apostol Bologa”, răspunsul trebuie să fie ”Apostol Bologa suntem noi”, iar Conștiința adevărată va trebui să înfrângă frazele patriotarde goale și să ne trezească la realitate. Mulțumesc, Radu Afrim!"

Tudor Sicomas, Revista Teatrală Radio - Cine este Apostol Bologa 

''Ajung, în fine, la momentul de grație colectivă a acestui recviem național, Pădurea spânzuraților, magie și istorie, semnat de Radu Afrim. Romanul lui Rebreanu, pe care unii tineri îl descoperă în anul Centenarului cu uimire și învață să citească, mai ales prin acest spectacol, propria istorie națională cu ochii de azi, un trecut care revine fără voia noastră. Afrim nu a contemporaneizat povestea locotenentului Apostol Bologa, care, înrolat în armata imperială austriacă, preferă să dezerteze și alege moartea pentru a nu lupta împotriva propriului neam. Și aici întrebarea va reveni în spectacol sub alte forme, cu imagini de azi. De fapt, povestea Pădurii spânzuraților rămâne un spectacol-document ca o insectă prinsă într-un chihlimbar al timpului. Câteva semnale de alarmă, de la ridicarea cortinei, drujbele care se aud amenințătoare în vreme ce pe scenă câțiva bărbați neclintiți stau cu un picior îndoit pe trunchiuri de copaci doborâți. Ieri și azi se întrepătrund mereu. Nu e posibil ca noi să luptăm împotriva noastră, exclamă Bologa, în vreme ce pe marele ecran din fundal se văd imagini ale protestelor din 10 august 2018 din Piața Victoriei. Sau finalul extraordinar, zguduitor.''

Mirella Patureau, Dilema Veche – Câteva clipe magice ale teatrului – FNT 2019  

''...nu mergeți la Pădurea spânzuraților dacă cumva vă e lene să citiți cartea. Ăsta nu e film sau punere în scenă, cu scop didactic. Mergeți, însă, dacă vreți să vedeți că lumea de azi, lipită de ecrane smart, nu mai e smart deloc. În fața violențelor zilnice, de la spânzurarea unui câine, în fața blocului, la represiunile din 10 august, România nu mai are eroi. Sau nu știe că are, pentru că toți sunt online.''

Florian-Rareş Tileagă, Liternet - Un spectacol pentru eroii online - Pădurea spânzuraţilor la FNT, 2019 

"Este uimitoare sobrietatea și profunzimea cu care Afrim, cândva copil teribil al lumii teatrului, s-a aplecat asupra unui roman atât de dens și greu de dramatizat". 

Vasile Andreica, Informația zilei - Un monument scenic și o meditație asupra patriotismului moral 

 „Pădurea spânzuraților” de Radu Afrim e un triumf al teatrului românesc și al culturii române, care a produs de Centenar un spectacol istoric.

Horia Ghibuțiu, Zile și nopți – Pădurea spânzuraților, la TNB 

Natalia Călin: Premiul UNITER pentru Cea mai bună actriță în rol secundar pentru rolul Doamna Bologa

Premiul Radio România Cultural pentru Radu Afrim (Pădurea spânzuraților) în cadrul Galei Premiilor Radio România Cultural, 2019