„Pescărușul“ lui Jebeleanu este, de la începutul până la sfârșitul spectacolului, un poligon de tragere, de instrucție și de luptă pe terenul sensurilor actului artistic, ce poate părea multora mai degrabă o dramatizare după un eseu de analiză teatrală decât punerea în scenă a binecunoscutului text cehovian. În cătarea puștii lui, vânatul nu e deloc simplu. Place sau nu place. Ambele la extremă. E despre vibe. Pe care îl simți sau nu. Despre un cutremur de uriașă intensitate în care va să piară vechiul, ca să se ivească noul absolut. Cu orice preț. O naștere grea, cu toate presupusele chinuri ale facerii pentru un caz complicat, cu pelvis îngust și o placentă crescută excesiv pe perioada gestației, care l-a hrănit exagerat și-i amenință fireasca ieșire la lumină. Pentru că noul propus pare că se naște din foarte multe abțineri, acumulate, înăbușite și eliberate într-o cascadă ce nu-și mai poate potoli torenții. Țintele poligonului sunt adeseori mitraliate și, de sub ploaia de gloanțe infinite, se lovește cu siguranță și ținta, chiar când se risipește muniția ori nu se mai poate stabili exact ordinea în care au fost lovite punctele ochite.

Luciana Antofi, Blog - Punct ochit, punct lovit: „Pescărușul“ în poligonul de trageri al lui Eugen Jebeleanu. R.I.P., TNB!  

Spectacolul acesta este unul… cehovian. Regăsesc în el acele mari borne de semnalizare din lumile lui Cehov: fragilitatea umană, autoiluzionarea, senzația că totul se petrece ca în interiorul unui vis, așadar cu o dematerializare a certitudinilor implicite, neputința de a ieși dintr-un exasperant cerc vicios al timpului și al istoriilor personale, incompletitudinea și insuportabila solitudine despre care pomeneam mai sus, marginalitatea, eludarea contururilor dintre „principal” și „secundar” etc. E lucru mare să faci dintr-un clasic contemporanul tău fără ca prin acest proces să-l trădezi, să-l abuzezi sau să-i maltratezi opera…

Călin Ciobotari, 7iași.ro - Zece observații despre Pescărușul lui Eugen Jebeleanu   

„Pescăruşul” lui Jebeleanu contrariază, şochează dar are ceva din magnetismul unei halucinaţii, un amestec de teamă de neprevăzut şi curiozitate, e incitant şi surprinzător ca un salt în gol – poţi primi iluzia zborului sau dezvrăjirea.

Deşi incontestabil spectaculoasă, punerea în scenă despre care încerc să vă vorbesc, are mai mult din consistenţa, densitatea şi acuitatea unui eseu teatral, ceea ce nu îi ştirbeşte din virtuţile spectaculare. Fără „să îl trădeze” pe Cehov, Eugen Jebeleanu iese din scolastica stanislavskiană şi ne invită în culisele teatrului cehovian, şi ale teatrului în general, în sub-epiderma ţesuturilor, în tubulatura mecanismelor de creaţie, în sălile de travaliu şi de (re)naştere. A găsit în actorii Naţionalului – Ada Galeş, Irina Movilă, Florentina Ţilea, Emilian Oprea, Alexandru Potocean, Emilian Mârnea, Ciprian Nicula, Richard Bovnoczki, Istvan Teglas, cărora li se alătură Sara Cuncea, Eva Cosac şi mai ales fenomenalul Niko Becker – nişte parteneri de drum devotaţi şi exersaţi. Velica Panduru a îmblânzit cu harul ei scena (atât de) mare a Naţionalului care – lăsată de capul ei – înghite tot, şi actori, şi cuvinte, şi obiecte, şi intenţii.

Răzvana Niță, Blog - Vremea nevrozelor ce dor  

"Și a fost „Pescărușul” lui Cehov la Teatrul Național din București, în regia lui Eugen Jebeleanu și scenografia semnată de Velica Panduru. A fost și-o să mai fie, mă bucur c-am fost și eu să-l văd, o nebunie de spectacol, o minunăție, un carusel, o galaxie. De trăire și de artă. Asta e Pescărușul cel nou. Care, ce să vezi?, e transpunerea fidelă la moleculă a ceea ce spunea însuși tatăl său, Cehov, despre el: „Pescărușul este o comedie cu trei roluri de femei și șase roluri de bărbați. Patru acte, un peisaj (o priveliște a unui lac), multe vorbe despre literatură, puțină acțiune, multă iubire. [...] Nu este nevoie de un subiect. Viața nu cunoaște subiecte, în viață totul este amestecat, profundul și nesemnificativul, sublimul și ridicolul.” Cuvintele astea, atît de actuale, au fost scrise de Cehov la sfîrșitul secolului al XIX-lea.

Eugen Jebeleanu respectă întru totul viziunea lui Cehov, nu schimbă partitura, ci doar ora, data, secolul, anul, mileniul și distribuția. Și probabil fiindcă sînt nouă personaje, împarte fiecare secundă în trei, că se-mparte perfect. Astfel, avem mintea/rațiunea într-un registru, corpul tangent la același registru sau complet într-altul, iar sufletul e-n continuă mișcare. Nici nu i-aș zice „suflet”, ci, mai degrabă, i-aș spune „traducătorul omului”, cel care aleargă, se oprește, se clatină, se sprijină, cade, se tîrăște, se ridică, se scutură și-o ia iar la fugă. Am zis „traducătorul”? Puteam să zic și „trădătorul”, pentru că mișcarea exterioară e cea care trădează mișcarea interioară, indiferent ce-i cere mintea gurii să vorbească. Iar apropo de traducere, spectacolul beneficiază de o traducere nouă-nouță a piesei lui Cehov, semnată de Raluca Rădulescu, lucru extrem de important în iconomia sa. Se vorbește pe „contemporanește”, ceea ce trimite spectatorul cu toate puterile lui vulnerabile și zdrențuite pe la poale în coasta scenei, trăind măreția de-aproape, ca omul la țărm.

E un spectacol uriaș, în tonuri și semitonuri, în sferturi de ton, cu multe treceri din loc în loc – unde locul este inima sau viața –, din om în om, din timp în fărădetimp, din ieri în mîine, mîngîind aziul cu vîrful aripii, un spectacol în care ce pare nu este, iar ce este străpunge orice platoșă și țîșnește, țintind miezul inimii spectatorului. Bravo, oamenilor! Ați atins splendoarea, fericiților. Și fericitorilor. Mulțumesc."

Ana Barton

Regizorul Eugen Jebeleanu abordează textul cehovian într-o montare ce reuneşte nume din tânăra generație cărora li se alătură cu succes Irina Movilă. Pătruns de semnificaţia textului (traducerea este actualizată de Raluca Rădulescu), devotat spiritului şi nu literei acestuia, el a transpus un univers aparte. Lectura acestui artist pleacă de la premisa simplă și autentică: lumea lui Cehov este, ca orice mare creație a culturii, o operă deschisă, un univers care poate fi citit, descompus și recompus în nenumărate feluri. Așadar, tânărul director de scenă operează modificări la nivelul relațiilor psihologice dintre personaje; astfel personajele feminine nu mai au grația, nici suavitatea suferinței, dimpotrivă (unele) devin vulgare, animate de dorințe sexuale, ba chiar sunt îngenuncheate la propriu pe scenă. Dacă în majoritatea montărilor celebre subtilitatea și rafinamentul psihologiilor sunt teme vitale, în spectacolul lui Eugen Jebeleanu totul este răstălmăcit din perspectiva  incomodă, vexantă a unei sexualități împinse spre extrem. Regizorul re-compune o lume plasată sub o lentilă amplificatoare, reuşind să creeze acea senzaţie a timpului care sufocă existenţe, relativizează drame şi transformă ridicolul în grotesc, propunând un teatru al „frământărilor și vulnerabilităților”. Dinamizând spațiul prin mijloace împrumutate din cinema, muzică, artele plastice, folosind un dispozitiv scenografic minimal la intersecția dintre teatru și film, elaborează un procedeu de convenție teatrală în care identitatea actorului se confundă cu cea a personajului. Eugen Jebeleanu umple spațiul vizual al scenei cu un tip de tensiune care se manifestă printr-o energie vie, dar cu efecte angoasante asupra privitorului. Textul cehovian este revalorificat prin transformare și redimensionare. Pe scena ca un deșert, are loc o permanentă glisare de la poveste, de la fluxul narativ al teatralului, la o combinație de imagini și senzații. Fluidizarea spațiului invită spectatorul la o perspectivă multiplă, în care ecranele sau mișcările au virtuți funcționale și comunicaționale egale cu cele ale textului.

Mădălina Dumitrache, Bel-Esprit – Polifonie cehoviană – “Pescărușul”   

Premiul "Ficțiunea" pentru Operă-manifest, 2023