"Un bărbat matur și sobru șterge cu meticulozitate lentilele ochelarilor. Apoi cu furie, gata să le crape, de parcă ar crede că prin curățirea lor poate vedea clar lumea, oameni, adevărul, pe el însuși. Este nervos, nu își mai poate stăpâni controlul corpului, mintea o ia înaintea trupului, grimasele și ticurile contorsionează mușchii feței. Mușchiul inimii rămâne, cu siguranță, imobil. Să fie imaginea unui om (Om?) care s-a luat la luptă cu morala, istoria, credința dorindu-și să fie deasupra lor ca un Lucifer cinic, absurd și crud? Să fie doar un anonim cenușiu, anost, dar eficient în malaxorul istoriei, un funcționar veros lipsit de orice scrupule, consecvent în a se supune și îndeplini ordinele superiorilor, unicii săi Dumnezei? De la acești oameni începe să se scrie Istoria, cu mâinile fine înmuiate în sânge, ură, și conformism. Cu ei la cârmă lumea se clatină pe o mare fără sfârșit, zbuciumată și furtunoasă în care se îneacă umanul, se cauterizează empatia, se extirpă solidaritatea.

Este imaginea pe care o voi asocia spectacolului Procesul lui Eichmann regizat de Mihai Călin, după textul lui Motti Lerner, în traducerea lui Denise Idel (Hever Translations), spectacol în premieră mondială la Teatrul Național București, realizat în cadrul programului tnb.edu".

Alina Mariana Maer, Liternet - Rechizitoriu împotriva Răului niciodată banal - Procesul lui Eichmann   

"Se succed foarte repede stările prin care trece spectatorul, deși scenele în sine nu au aceeași viteză, dimpotrivă. Fiecare schimb de replici vine la pachet cu cel puțin două schimbări de poziții, astfel încât efectul caleidoscopic se instalează relativ repede. Aici rezidă și unul din motivele pentru care nimeni nu simte nevoia să iasă din sală, primează nevoia de a înțelege. Depozițiile martorilor sunt asemenea pieselor de puzzle: aparent fără legătură între ele, în fapt ele completează un tablou pe cât de grotesc, pe atât de umilitor pentru natura umană.(...)

Richard Bovnoczki nu e la primul rol negativ, dar acesta cred că i-a ieșit cel mai bine. Se identifică 100% cu personajul, și-l asumă și-l îmbracă în cel mai potrivit veșmânt, cel omenesc.

(...) Mințile criminale au dat naștere unor studii serioase de criminologie, iar unul din motivele pentru care comportamentele criminalilor au devenit material de studiu academic este și pentru ca ororile să nu mai fie reproduse. De aceea și Procesul lui Eichmann trebuie văzut de cât mai mulți spectatori.

Distribuția spectacolului, din care face parte însuși regizorul, pune în evidență fiecare personaj în parte, iar relațiile dintre ele, respectiv dintre ele și subiect – Holocaustul – se relevă de la sine.

Un spectacol construit la granița dintre emoție și efort de înțelegere, un balans obținut și cu ajutorul secvențelor din filmele documentare, proiectate astfel încât să facă legătura între momentele spectacolului, dar și ca să aducă o perspectivă mai largă asupra subiectului. Spectatorul înțelege în final că Eichmann n-a fost singurul vinovat de punerea în aplicare a Soluției Finale...

Un spectacol regizat de Mihai Călin, pe cât de necesar, pe atât de bine pus în scenă. Dacă unul din sensurile artei derivă direct din nevoia oamenilor de a se exprima, ei bine, Procesul lui Eichmann este spectacolul care dă un plus de sens, care aduce în discuție și dimensiunea etică, nu doar pe cea estetică a spectacolului".

Nona Rapotan, BookHub - Un proces istoric care n-ar fi trebuit să aibă loc niciodată  

"După prestaţia reușită din spectacolul Hedda Gabler, în regia lui Thomas Ostermeier, domnul Richard Bovnoczki oferă un portret impresionant al lui Adolf Eichmann, aparent uman, un german imperturbabil, cultivat şi elegant. Nazist şi membru al S.S., în 1938 a fost numit şeful Departamentului pentru problema evreiască, conducând operaţiunile de exterminare a evreilor din Europa. Richard Bovnoczki aduce pe scenă un personaj cu sânge rece, inteligent şi viclean, care susţine cu intensitate propriile interese şi creează un portret remarcabil al unui astfel de om.

(...) Procesul lui Eichmann este un spectacol bine proiectat în contextul războinic al momentului, încărcat de adevăr, teme contemporane şi reflexii (chiar alarmante!), fiind la înălţimea artistică a primei noastre scene".

Dinu Grigorescu, Revista Rinocerul – Premieră mondială la TNB: „Procesul lui Eichmann” de Motti Lerner  

„Procesul lui Eichmann” nu e un spectacol care să fie întâmpinat cu ridicarea din umeri, mai ales în actualul context din Orientul Mijlociu. Piesa dramaturgului israelian Motti Lerner, montată în premieră mondială de Mihai Călin la TNB, a fost primul spectacol la care am asistat – și merg la teatru constant de peste 40 ani – după care actorii n-au ieșit la rampă, sâmbătă seara, pe parcursul aplauzelor de la sfârșit. Fără să apuc să verific, pot doar presupune de ce s-a întâmplat asta la a doua reprezentație a premierei: poate că Mihai Călin, regizorul aflat la debut cu acest proiect, n-a vrut să-și aroge merite suplimentare montării, deliberat vetustă, a unei piese de teatru politic nespus de apăsătoare. Și ce putea face Richard Bovnoczki – să se împăuneze în fața publicului pentru că l-a interpretat atât de nuanțat pe Adolf Eichmann?! Sau întreaga distribuție – să culeagă aplauze pentru nu l-a refuzat pe Mihai Călin, așa cum făcuse cineva invocând situația din Gaza când i s-a propus un rol?

(...) În interpretarea regizorală a lui Mihai Călin, dar și în lectura actoricească a rolului său, „Procesul lui Eichmann” e nu numai o declarație morală, ci și o asigurare că pe lumea asta există oameni a căror dreaptă judecată nu poate fi influențată. „Procesul lui Eichmann” susține răspicat că nu avem dreptul să tăcem atunci când guvernul comite o nedreptate, chiar și în numele unui scop mai înalt. Și că a te opune intereselor de moment ale patriei e, în sine, o dovadă de patriotism. (...) vestea că nici în cele mai cumplite vremuri conștiința nu poate fi înfrântă mi se pare dătătoare de mari speranțe".

Horia Ghibuţiu, Blog de ziarist - La judecata speranței din „Procesul lui Eichmann”, premiera mondială de la TNB  

"Profund convins de puterea cathartică a spectacolului de teatru, unul dintre cei mai celebri dramaturgi din Israel, Motti Lerner aduce în prim-plan teme istorico-politice. O adevărată  declarație morală devine piesa „Procesul lui Eichmann”, montată în premieră mondială la București.

(...) Pentru a aborda un subiect cu multă încărcătură de natură socială (cum ar fi drepturile omului, rasismul, antisemitismul), este nevoie de creativitate și originalitate, mai ales într-o urbe află în plină campanie electorală (mai ales că izul naționalist e la vedere în centrul Capitalei). Recenta montare (premieră mondială) demonstrează aceste calități și, de asemenea, infuzează povestea cu multă emoție, dar și cu substanță intelectuală.

(...) Directorul de scenă se bazează pe actorii săi bine aleși: Richard Bovnoczki în postura lui Adolf Eichmann – maturitatea artistică i-a permis o astfel de abordare complexă menită să tălmăcească fatalitatea Istoriei. Actorul realizează o solidă legătură cu partenera sa de scenă, Diana Dumbravă, plină de pathos. Palmele celor doi soți se întâlnesc (ca într-un leitmotiv) într-un soi de „Sieg Heil!”, separat de geamul din sticlă al cuștii acuzatului. În raport cu avocații și procurorii, Eichmann / Bovnoczki păstrează și-o aură de aroganță, fiind un „ticălos fără glorie” din categoria mijlocie.

(...) Această montare ar putea, indirect, să răspundă unei întrebări simple, dar legitime: „Cum de astfel de orori au putut să se nască într-o lume civilizată ?”. Caracterul educativ al montării devine și unul activist: angajamentul de a nu uita și de a preveni repetarea ororilor trecutului".

Mădălina Dumitrache, Bel Esprit - Timpul întrebărilor, timpul conștiinței – „Procesul lui Eichmann”   

"Ceea ce face Mihai Călin prin această montare este să ne aducă, ca public, în sala de judecată, unde ascultăm și noi, pe viu, ororile descrise de martori, asistând astfel la procesul inculpatului. Alegerea lui Richard Bovnoczki pentru rolul principal a fost extrem de potrivită, mai ales că rolul i se potrivește perfect. Prin modul de articulare a cuvintelor, prin gesturi și reacțiile din boxă, vedem un personaj care nu are mustrări de conștiință și care încearcă să pară cât mai nevinovat și inocent posibil. Interesante sunt momentele în care inculpatul discută cu soția sa, Vera Eichmann (Diana Dumbravă), clipe în care se simte o oarecare disperare, mai ales după ce aceasta începe să afle în detaliu ororile la care a participat soțul ei. Cu toate acestea, nu iese la suprafață niciun fel de sentiment din partea lui, totul fiind rece, chiar dacă încearcă să pară nevinovat în fața familiei. Uneori, adevărurile, chiar dacă nu sunt verbalizate, se simt, iar aici dinamica dintre cei doi este clar construită pe o relație de teamă și spaimă.

Gideon Hausner (Mihai Călin / Alex Moustache) a folosit procesul pentru a scoate la lumină atrocitățile Holocaustului, nu doar pentru a⁠-⁠l condamna pe Eichmann, ci și pentru a expune publicului larg, inclusiv celor care nu trăiseră acele vremuri, ororile regimului nazist. A adus în fața curții martori supraviețuitori ai Holocaustului, care și⁠-⁠au spus poveștile în mod dramatic și emoționant. Aceste mărturii au oferit detalii cutremurătoare despre ororile trăite de evrei în timpul Holocaustului. Martorii au avut un rol cheie în spectacol, iar interpretările și poveștile relatate provocau efectiv fiori. Chiar dacă majoritatea am citit cărți legate de subiect sau am văzut filme ori documentare, teatrul are un impact mult mai puternic, iar relatările sunt resimțite visceral, într⁠-⁠un mod dureros".

Andrei Bulboacă, Ficţiunea - Procesul lui Eichmann sau dureroasa palmă a istoriei